Despre solidaritatea umană şi alte nimicuri

Cu câteva zile înainte de Crăciun, o profesoară de Chimie, foarte iubită în şcoala ei din Köln, a fost înjunghiată de un fost elev. Nu de mult, un pensionar care atenţionase doi copilandri că n-au voie să fumeze în vagonul metroului a fost snopit în bătaie, astfel că şi acum, după mai multe luni, stă tot în spital, grav rănit. De curând, tot în metroul din München doi tineri au omorât în bătaie un călător. Au mai fost şi alte asemenea cazuri şi justiţia s-a mulţumit să ridice din umeri, condamnând pe bătăuşi la pedepse iluzorii. De altfel am mai scris despre asemenea fapte alarmante.

De data aceasta, cei doi criminali în vârstă de 17-19 ani au ameninţat în vagon nişte copii cu bătaia dacă nu le vor da 17 euro. Da, aţi citit corect: 17 euro, altfel ţâncii ar fi luat o bătaie soră cu moartea. Şi asta, sub privirile pasagerilor din vagonul plin. Un călător a intervenit luându-le apărarea şi prevenind poliţia cu telefonul lui mobil. Drept care, la coborârea din S-Bahn, cei doi criminali juvenili s-au năpustit asupra lui, tot sub privirile mulţimii. Nimeni n-a schiţat un gest. Poliţiştii care au sosit tocmai bine ca să constate că bărbatul fusese călcat în picioare şi primise vreo 30 de lovituri, fiecare mortală, au declarat că asemenea barbarie nu au văzut niciodată. Dus la spital, omul a decedat după vreo două ore. Tinerii au fost arestaţi şi dovedesc o indiferenţă totală faţă de cele întâmplate. Conform codului pentru minori nu se aşteaptă ca pedeapsa lor să fie cutremurătoare.

Opinia publică este împărţită. Unii cer înăsprirea legilor respective, alţii, dimpotrivă, se declară împotrivă, „tineretul nu trebuie speriat cu pedepse prea aspre“.

Acestea sunt faptele. Victima este ridicată în slăvi de toată lumea, „a acţionat cum trebuie, conform prevederilor în vigoare“, este numit erou, se pun pentru el flori pe asfaltul unde a fost ucis, a fost decorat post-mortem. Dar oricum, e mort, de înviat nu-l mai poate învia nimeni, nici un cod, nici o lege, nici o decoraţie. Deci prima concluzie: eroismul trebuie să se practice potrivit „prevederilor în vigoare“!

Se pomeneşte cu sfială despre solidaritatea care ar fi trebuit să funcţioneze. Nu, ea nu a funcţionat, a lipsit cu desăvârşire. Nimeni nu a intervenit. Călătorii au înregistrat cu curiozitate, chiar cu frică, ce se întâmplă. Solidaritate? Unii şi-o manifestă în favoarea delicvenţilor actuali şi potenţiali: ei nu trebuie „speriaţi“ cu pedepse prea mari. (A doua concluzie!) Chiar dacă, nu încape nici o îndoială, lucrurile se vor repeta mereu şi mereu.

Fenomenul nu este caracteristic unui singur oraş, unui singur popor. Mass-media beneficiază de material foarte bogat când e vorba de crime (prea adesea juvenile), de bătăi, de asasinate, de jafuri. O formă modernă de „pane et circensem“. Nu mai stăm în amfiteatre să vedem cum sunt sfâşiaţi martirii. Nu mai întoarcem degetul în jos, ca să cerem moartea învinsului. Nici nu e nevoie. Ucigaşii îşi cunosc prea bine meseria, o îndeplinesc cu multă perfecţiune. Ei sunt sprijiniţi de indiferenţa noastră, de lipsa de solidaritate. Între oameni nu mai există comuniune, interes pentru celălalt. „Celălalt“, ce-i asta? O noţiune perimată, pe care o mai pomenesc nişte naivi, nişte „neînarmaţi pentru viaţă“, nişte „neintelectuali“, care încă mai cred în existenţa învăţăturii creştine, a Divinităţii care ne-a învăţat cu exemplul Ei ce înseamnă dragostea între oameni, grija, interesul pentru semeni. Şi acest cuvânt e pe cale de dispariţie. Semen? Cum adică? Să-i las lui bucăţica mea de bunăstare? De ce să trăiască şi el? Eu, eu, eu, iată noţiunea fundamentală, unică a civilizaţiei noastre. Eu vreau milioane, firme, proprietăţi, tot ce pot aduna. Iar dacă celălalt moare de foame, treaba lui. Cum am mai spus, lozinca secolului este: „De Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez“, sau invers, e acelaşi lucru.

Odată ajuns în vârful piramidei, îi dispreţuim pe cei mai mici decât noi, aşteptăm să se prosterneze în faţa măreţiei noastre. Un viţel de aur modern în faţa căruia se închină toţi. Strângem comori din care, Doamne fereşte, n-am dărui nici o fărâmitură şi altora. Privim nepăsători atunci când altul e lovit, când suferă, când nu numai trupul, dar orice urmă de demnitate umană se calcă în picioare. Privim nepăsători când unii strecoară în tot ce am avut mai sfânt învăţături false, afirmaţii vecine cu erezia, depărtându-ne de rădăcinile credinţei noastre. Şi mai adaugă o lovitură la cele pe care ea le primeşte. Vrem tot mai mult, pentru că nimic nu ne satură. Iată roadele educaţiei noastre moderne, „eliberate de superstiţii şi prejudecăţi“, ale mentalităţii „liberale“. Liberală dacă e vorba despre noi. Numai pentru noi. Pentru alţii ne permitem orice, batjocură, îngrădire materială şi spirituală. Orice e modern, numai să ne servească nouă. Şi mergem aşa înainte pe acest drum pestilenţial, care duce la dezumanizarea completă, la transformarea omului într-o specie catastrofală, dezmăţată, în care tot ce-a fost decent şi bun trebuie să dispară.

Dar uităm ceea ce a spus de curând, înainte de moarte, un mare actor care a trăit discret, liniştit, fără scandaluri, Patrick Swayze: „La ce îmi serveşte că sunt un star şi că am milioane? Nu duc nimic dincolo. Un singur lucru pot să-l iau cu mine: iubirea“.