Despre vârste

Anii pe care îi trăiește omul sunt de vârste diferite. De multe ori, fără nici o legătură cu vârstele acestuia. Poți fi bătrân și viața ta să cuprindă în ea doar ani de copil. Poți fi copil și anii tăi de viață să fie foarte bătrâni.

Au existat dintotdeauna astfel de cazuri.

Când eram eu copil, numărul bătrânilor-copii îl întrecea cu mult pe cel al copiilor-bătrâni. Adevărul este că noi, cei mici, eram învățați încă din fașă cum să ne ferim de asta. Așa că rămâneam, cât eram copii, doar copii. Spre deosebire de bătrâni, care își făceau rost de ani foarte tineri pentru ultima parte a vieții. Nu-i luau de la noi. Nici vorbă de așa ceva! Cum să dea mamaia Tudora iama în anii mei de copil și să pună în locul lor câteva grămăjoare din bătrâne­țea ei?! Își întinerea anii ei bătrâni. Și-i aducea până la vârsta de copil. Ca să poată face asta, trebuia să coboare la mintea mea, jucându-se de-a tot ce ne jucam noi, copiii. Iarna, îi vedeai pe bătrâni dându-se pe derdeluș, iar vara, mergând alături de noi la scăldat.

În ziua când începea școala, ni se separau vârstele. Mi-ar fi plă­cut să nu fie așa, pentru că bunicii celor mai mulți dintre noi nu apucaseră să învețe carte. N-ar fi râs nimeni să-i vadă ie­șind dimineața pe poartă cu ghioz­danul în spate! Nici nu vă închipuiți cât de mult putea să mă întristeze această separare.

Cam la fel de mult cât mă întristează anii bătrâni ai multor copii de astăzi. Nu i-au împrumutat de la bunicii lor. S-au îmbătrânit singuri, sau cu ajutorul părinților, uitând să se mai joace. Și când spun asta, mă gândesc la cele mai frumoase jucării din toate timpurile, cele făcute de mâna Domnului, care sunt ploaia, ninsoarea, răsăritul soarelui, înserarea. Lăsați-vă, oameni buni, copiii să se joace cu ele! Ba chiar și cu cerul, jucăria cea mai importantă a copilăriei mele. Și jucați-vă și voi cu ei. O să vedeți că vârstele încep dintr-odată să dea înapoi. În ciuda încăpă­țânării timpului de-a merge doar înainte.