Despre virtuţi

Drumul prin viaţă al creştinului, ca de altfel al oricărui om, nu este uşor. Este adevărat că în anumite momente totul pare a se derula după previziunile noastre, dar, de obicei, aceasta nu durează prea mult. A trăi înseamnă să înfrunţi dificultăţile, să resimţi bucuriile şi suferinţele în inima ta şi numai în acest mod omul poate dobândi forţă, răbdare, mărime de suflet şi seninătate.

Puternic este cel care perseverează în împlinirea a ceea ce conştiinţa îi dictează să facă, cel care nu măsoară valoarea muncii lui exclusiv prin beneficiile pe care le va avea de pe urma ei, ci prin ajutorul pe care îl poate da altora. Cel care ştie să fie puternic nu este mişcat de graba de a primi rodul virtuţii sale; el este răbdător. "Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre" (Luca 21, 19). Dobândirea sufletului aparţine răbdării, care este izvorul şi paznicul tuturor virtuţilor. Ne dobândim sufletul prin răbdare pentru că, învăţând să ne stăpânim, începem să posedăm ceea ce suntem. Şi această răbdare ne învaţă să fim înţelegători faţă de ceilalţi. Puternici şi răbdători, adică blânzi. Dar nu cu seninătatea aceluia care pentru a asigura liniştea personală se dezinteresează de fraţii săi sau de sarcina care revine tuturor, de a răspândi fără măsură binele asupra lumii întregi. Să fim senini pentru că iertare există totdeauna, pentru că orice problemă are o soluţie.

Generozitatea, mărimea sufletului, deschiderea inimii sunt puterea care ne face să ieşim din noi înşine, să săvârşim faptele poruncite de Evanghelie pentru binele tuturor. Meschinăria nu poate fi imaginată la omul cu mărime de suflet, cu atât mai mult zgârcenia, calculul egoist sau publicitatea interesată. Mărimea de suflet se dăruieşte fără rezervă. A dărui nu este de-ajuns pentru un asemenea om; el se dăruieşte pe el însuşi. Virtuţile presupun un efort continuu, pentru că nu este uşor să păstrezi mult timp o dispoziţie corectă, demnă în faţa situaţiilor care par să ameninţe o viaţă dusă conform poruncilor divine. Să ne gândim puţin la ce mai înseamnă adevărul astăzi. A spune adevărul nu e ceva care a căzut în desuetudine? Compromisul, îndulcirea medicamentului nu triumfă? Cel care începe prin a minţi, cel care pentru a ascunde slăbiciunile sale a făcut din adevăr doar un cuvânt sonor şi nimic altceva nu se va îndrepta pe sine. Numai atunci când rămânem în adevăr trăim după dreptate. După dreptatea lui Dumnezeu. Câteva cuvinte despre cumpătare. Ea este stăpânirea de sine. Cumpătarea îl face pe cel care o practică cu adevărat om, îl detaşează de lucrurile strălucitoare care nu au valoare. Cumpătarea educă sufletul în modestie, îi dobândeşte înţelepciunea dorită de mulţi. Cumpătarea nu implică limitări, ci înseamnă măreţie. Am vorbit până acum despre virtuţile cu care omul îşi poate împodobi sufletul. Ne-am putea întreba dacă dobândindu-le şi având un asemenea comportament descris mai sus, adică blând, răbdător, cumpătat, generos, nu ne-am înstrăina de lumea din jurul nostru.

Să nu avem nici o teamă. După acestea tânjeşte tot omul. Nimeni nu-şi doreşte să aibă un şef mânios, un coleg ursuz, un subaltern mincinos, un soţ nerăbdător sau un tată neiertător.

Toate virtuţile ar trebui să constituie firescul omului. Nici măcar n-ar fi cazul să ne lăudăm cu ele, făcând din acestea obiectul mândriei noastre. Dar pentru că ne-am îndepărtat atât de mult de izvorul lor, Hristos, ne par atât de străine, de neobişnuite, de dificil de obţinut. A sosit vremea postului. Să profităm şi să facem un pas pentru a ne apropia măcar puţin de Cel care a zis: "învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre" (Mt. 11, 29).