Dezvoltarea personală în Ortodoxie

O discuţie cu prietenii sau o scurtă privire aruncată peste blogurile mai serioase ne poate convinge că există încă destui oameni care caută să dobândească o stare cât mai bună fizică şi psihică, ba chiar şi spirituală. Sunt persoane cu o înclinaţie reală spre a cunoaşte, spre a cerceta lucruri noi, care‑şi doresc o creştere, îşi doresc să progreseze. În orice caz, fără să exprime cu exactitate acest lucru, majoritatea oamenilor simt nevoia de ceva plenar, de o cât mai mare cuprindere a spiritului lor, de o anumită împlinire care să‑i mulţumească întru totul.

Poate de aceea psihoterapia laică şi‑a extins o latură de dezvoltare personală, venind în întâmpinarea unei dorinţe fireşti, am putea zice. Astfel, dezvoltarea personală propune un set de principii de viaţă, care vizează îmbunătăţirea capacităţilor individului, şi anume: acumularea de cunoştinţe selecţionate, dezvoltarea de experienţe constructive, optimizarea fizică, meditaţie, trezirea puterilor latente ale sufletului şi, pe scurt, o activare cât mai deplină a potenţelor individului, inclusiv religioase.

Dar - m‑a abordat un vechi amic - aceasta nu aduce cumva cu asceza ortodoxă?

Nu contest existenţa unei intenţii bune în acest demers. Dacă pe lângă cultivarea motivaţiilor ar exista şi o căutare sinceră a adevărului, atunci ar putea aduce roade bune cândva. Totuşi, aceste eforturi sistematice pentru dezvoltarea personală doar par că seamănă cu nevoinţa duhovnicească despre care vorbeşte Biserica, pentru că în realitate programul ascetic ortodox se deosebeşte radical de aceste mode ale psihoterapiei laice. Şi, ca să folosim aceiaşi termeni, da, putem afirma că şi spiritualitatea ortodoxă are în vedere o dezvoltare personală, însă în alt înţeles, posedând alte metode şi urmărind alte ţinte. De pildă, slujbele, rugăciunile, metaniile, postul, Canonul cel Mare (că tot suntem în Postul Mare) etc. conduc în mod sigur la o anumită formă de dezvoltare personală. Dar toate aceste nevoinţe nu reprezintă dezvoltări în sensul acumulării de cunoştinţe şi de experienţe, ci, mai degrabă, constituie mijloace de renunţare la egoism, la părerea prea bună despre noi înşine; constituie curăţiri şi pregătiri pentru a primi vizita harului în suflet.

În Ortodoxie doar harul este cel ce lucrează dezvoltarea personală, iar nu acumulările, nici activarea capacităţilor latente (fizice sau psihice). Iar harul poate veni şi lucra chiar în oameni cu totul neînvățați, dar credincioşi şi smeriţi, aşa cum au fost Sfinţii Apostoli, şi le poate dezvolta personalitatea atât de mult, încât să schimbe lumea prin ei.

Acumulările de cunoştinţe şi creşterea capacităţilor individuale, oricât de mult ar fi dezvoltate, rămân doar nişte calităţi finite şi create ale „omului psihic”, care nu‑l pot duce decât până în pragul morţii şi nu‑l pot ajuta s‑o depăşească. În fapt, dezvoltarea personală îşi are originea în frica omului de moarte - conştientă sau nu - şi de aceea, întrucât nu posedă medicamentul nemuririi, se străduieşte cu multă osteneală să arate că omul ar avea o anumită valoare în sine. Însă doar dezvoltarea persoanei printr‑o lucrare necreată care este harul îl poate ajuta pe om să biruiască moartea. Şi aici stă toată miza existenţei omului. În a dobândi biruinţa asupra morţii. Aceasta este marea problemă a lumii noastre, aici stă limita oricărei minţi, oricât de genială ar fi ea. Numai Biserica a putut vorbi despre posibilitatea biruinţei morţii, deoarece ea este întemeiată de Hristos, „Cel Ce a călcat moartea şi a înviat din morţi”.

Iată de ce Biserica recomandă omului mai curând nevoinţa unei micşorări personale, dobândirea unei conştiinţe smerite, adică de renunţare la sine, la părerea de sine şi la trufia oricărei capacităţi omeneşti, pentru a face loc harului înlăuntrul său, aşa cum de pildă scrie stareţul Iosif Isihastul: „Cunoaşte‑te pe tine însuţi că eşti un nimic. Aceasta este existenţa ta: nimicul. Originea ta este ţărâna, iar puterea care‑ţi dă viaţă este suflarea lui Dumnezeu. Toate sunt ale lui Dumnezeu. Cunoaşte‑te pe tine însuţi că eşti nimic şi îndură ispitele pentru a fi izbăvit de acestea şi să devii dumnezeu după har, pentru că eşti suflarea lui Dumnezeu”.

Aşa că, dragă prietene, fii cu luare aminte, întrucât, după cum se pare, primul om care a încercat practica dezvoltării personale în sensul psihoterapiei laice a fost Adam. Oare nu a încercat el să‑şi lărgească orizontul cunoştinţelor şi experienţelor la suges­tia unei făpturi foarte viclene? Da, şi abia apoi şi‑a realizat propria tragedie: se afla în faţa Nemărginitului şi s‑a întors de la El ca să‑şi „dezvolte personalitatea” prin câteva cunoştinţe limitate despre lucruri. A pierdut putinţa nemuririi şi „a câştigat” moartea.