Dialogul cu Dumnezeu

Lumea, pentru cei care acceptă și cred în Sfânta Scriptură, este strâns legată de existența lui Dumnezeu. Omul a fost creat ca expresie a voinței divine - și el încununează creația ca reprezentant al lui Dumnezeu în lumea pe care Însuși i-a dăruit-o să-L slujească. Din păcate, însă, adesea, omul și-a însușit-o în mod egoist; a stăpânit-o în mod agresiv, consumând-o individualist, ignorând relația cu Dumnezeu și rânduielile Acestuia pentru a se adapta la creație. Ascultarea de Dumnezeu ar fi consolidat relația omului cu Divinitatea şi cu lumea.

Programul indicat de Dumnezeu este o chemare, o invitație la dialog și, totodată, o expresie a libertății de a alege cu care omul a fost creat: Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l supuneți (Facerea 1, 28). Dumnezeu a voit un om liber, nu o marionetă, asumându-și chiar riscul de a fi respins. Paradoxul libertății, după cum spune părintele Dumitru Stăniloae, este culmea atotputerniciei și implică astfel un fel de neputință (voită) a lui Dumnezeu, ca un risc divin. Persoana umană e cea mai înaltă creație, numai pentru că Dumnezeu pune în ea posibilitatea iubirii, cum și a refuzului ei. Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte creații ale Sale, ca să poată fi cea mai înaltă. Paradoxul este ireductibil. Chiar în măreția sa de a putea deveni Dumnezeu, omul e capabil să poată cădea.

Faptul că omul a ales altceva decât ceea ce Dumnezeu i-a arătat este o dovadă a libertății sale. Faptele omului, din toate timpurile, au fost și vor fi expresia propriilor decizii. Totodată, oricât ar dori omul să se împlinească pe sine, să aibă o viață nu doar trupească, ci și spirituală, o viață integrală, fără Dumnezeu, este, potrivit creștinis­mului, imposibil.

Viața spirituală reprezintă un permanent dialog cu Dumnezeu. Un dialog în care Dumnezeu arată o disponibilitate inepuizabilă. Omul întreabă, Dumnezeu îi răspunde. Omul caută, Dumnezeu îl ajută să afle. Omul cercetează, Dumnezeu îl ajută să descopere. Omul este slab și neputincios, Dumnezeu îl întărește și îi dă putere. Omul este dezorientat, Dumnezeu îl luminea­ză și-i arată calea.

Prin exercițiile vieții spirituale, la nivelul concret al omului, se creează contextul adecvat energiei harice, prin care se realizează cadrul spiritual propice dialogului cu Dumnezeu. Științele moderne, prin descoperirile făcute, exprimă aceas­tă stare, care diferențiază pe omul cu viață spirituală de cel fără viață spirituală. Există astfel o cores­pon­dență de ordin practic între neuro­științe cu unele percepții de viață duhovnicească, formulate de către Sfinții Părinți ai primelor veacuri. O direcție importantă în aceste cercetări o reprezintă explorarea neu­roștiințifică a practicilor spirituale, identificarea posibilelor influențe exercitate de acestea asupra cortextului și a mecanismelor fiziologice. Aici pot fi incluse investigații care urmăresc amprentele cerebrale corespunzătoare diverselor experiențe spirituale. Sunt în atenție efectele unor activități specifice vieții religioase (cum ar fi meditația, rugăciunea, diversele stări contemplative, participarea la ritualul religios sau compasiunea) asupra funcțio­nării creierului. Cercetătorii au identificat anumite tipare cerebrale, anumite amprente imagistice specifice pentru activi­tățile mentale cu caracter spiritual, dar și efectele pe care aceste practici le au în configurarea și funcțio­narea anumitor arii corticale și subcorticale (arhid. Sorin Mihalache, „Esti ceea ce trăiești”, Editura Trinitas, Bucu­rești, 2019,
p. 22).

Atunci când omul se barica­dează în spatele materiei, pierzându-și dimensiunea spirituală, făcând din ea un scop în sine și nu un mijloc, obnubilează prin excesele sale și relația cu Dumnezeu. În aceste condiții, glasul lui Dumnezeu – inițiatorul dialogului cu noi – se aude din ce în ce mai puțin sau chiar deloc. Dumnezeu nu Se dezice niciodată pe Sine. A inițiat dialogul cu omul, cu noi, și l-a întreținut chiar și atunci când omul s-a ascuns de la fața Lui.

Raiul a fost și va fi spațiul, locul de existență a omului cu Dumnezeu. Omul nu se poate așeza în Rai, nu-l poate redobândi în afara dialogului cu Dumnezeu. Dimensiunea dialo­gică a omului nu s-a pierdut în urma păcatului. Dialogul a fost întreținut permanent de către Dumnezeu, redându-i omului șansa salvării, a reașezării sale în dialog, pornind de la oamenii care au fost aleși de Dumnezeu până la Fiul Său Care, într-un mod deplin și definitiv, a reașezat ontologicul în verticalitatea chipului lui Dumnezeu, după care am fost zidiți.

Dumnezeu cheamă la dialog toți oamenii, vorbește cu toți oameni – și cu cei buni, și cu cei răi –, este prezent pretutindeni, are modalități multiple de a dialoga cu noi și, toto­dată, ni se adresează minții, inimii și sufletului ființei noastre întregi.

Acest dialog Îl coboară pe Dumnezeu la noi și ne înalță pe noi la El, într-un mod cât se poate de firesc, ne deschide, ne face să le cuprindem pe cele necuprinse, să le înțelegem pe cele neînțelese, să le acceptăm pe cele imposibile. Să iubim pe cei ce ne iubesc, dar să iubim și pe cei ce nu ne iubesc!