Dialogul înalt despre lumină, disponibilitate şi universalitate

Perioada post-pascală ne oferă o profundă lecție de teologie și de descoperire a sensurilor dialogului pe care Mântuitorul Hristos l-a avut cu o femeie din neamul samarinenilor. El a plecat din Galileea pentru a descoperi oamenilor că învăță­tura Sa se adresează nu doar evreilor, ci și păgânilor. A ales să traverseze Samaria, chiar dacă acest ținut nu era ținta drumului Său. Mântuitorul, nefiind primit de ai Săi, S-a apropiat de neamuri. Mai târziu, asemenea Lui, când erau prigoniți de iudei, Apostolii se duceau la păgâni (Faptele Apostolilor 13, 47).

În general, iudeii evitau călătoria prin Samaria, deși traversarea acestui ținut reprezenta ruta cea mai scurtă între provinciile Iudeea și Galileea. Iosif Flavius înștiințează că se recurgea la străbaterea Samariei doar în cazuri de urgență, fiind considerat un pericol să treci prin acest loc, cum era periculos să călătorești de unul singur, sau în grupuri foarte mici, și pe Valea Iordanului. Acolo te puteai întâlni oricând cu fiarele sălbatice, uneori flămânde, sau cu tâlharii care își aveau sălaș în multe dintre peșterile din preajma cunoscutului drum din Antichitate.

Mântuitorul a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacob l-a dat lui Iosif, fiul său. Era acolo o fântână care fusese săpată și apoi zidită în mod special din piatră adusă din munte de către Iacov. Locul era legat de Levi și Simeon, când au săvârșit cumplitul păcat al uciderii (Facerea, cap. 34). Muntele se numea Somor, după cel care îl stăpânea, iar Isaia spunea: Și capitala lui Efraim este Samaria, însă locuitorii nu se numeau samarineni, ci israeliți. Dar după o vreme s-au ridicat împotriva Domnului și, pe când domnea, Pecah a luat multe cetăți, a venit asupra lui Ela și l-a ucis și i-a dat lui Osea împărăția (Regi 15, 29). Apoi, venind Manasar, a luat alte cetăți și plătea biruri și dări. A căutat ajutor la etiopieni și apoi nu au mai îngăduit neamului să rămână acolo, întrucât îi bănuia de alte revolte. I-a dus în Babilon și-n Media, iar de acolo a adus neamuri în diferite locuri pentru a-și păzi stăpânirea.

Localitatea Sichem este apropiată de fântână, de aceea unii au identificat Siharul cu Sichemul, distrus de Vespasian, în anul 67 d.Hr.

Fântânile, asemenea celei prezentate în pericopă, erau locuri sacre în Antichitate, Hristos venind la Fântâna lui Iacov deoarece era moștenitorul și urmașul marelui Patriarh. Un alt motiv, după cum ne spune Sfântul Chiril al Alexandriei, este acela de a arăta că în Hristos își arătau odihna și mântuirea patriarhii Legii Vechi.

Origen afirmă că fântâna reprezintă Scriptura pe care fiecare o înțelege potrivit stării sufletești în care se află.

După multe încercări prin care au trecut iudeii pizmuindu-i pe locuitorii acelui ținut ca pe niște dușmani i-au numit samarineni, după numele muntelui. O mare dușmănie, ireconciliabilă, se întâlnea între cele două neamuri.

Cucerirea siriană a Israelului, căderea Samariei în 722 î.Hr., aduce coloniști mesopotamieni care se amestecă cu populația locală. Iosif Flavius mențio­nea­ză că și acesta ar fi fost motivul excluderii samarinenilor de la Templul din Ierusalim în vremea lui Alexandru cel Mare, ei construindu-și în replică un templu pe Muntele Garizim.

În Antichitate, samarinenii au avut o comunitate de o însemnată pondere numerică, precum și o diasporă notabilă. Mai supraviețuiesc astăzi urmaşi dintre ei în mici comunități în Liban, Israel, Egipt și Siria. Samarinenii practicau circumcizia și țineau Sabatul, considerându-se urmași ai lui Moise, și spuneau că iudaismul original, începând cu Ezdra, ar fi trădat adevărata moștenire a Torei.

Multiplele conflicte dintre iudei și samarineni demonstrează că aceștia din urmă îi considerau de alt neam, iar Mântuitorul le-a spus ucenicilor: În calea păgânilor să nu mergeți și în vreo cetate de samarineni să nu intrați (Matei 10, 5). El ajungea în acest loc după ce călătorea ori rămânea în munți, în locuri pustii.

Mântuitorul, ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână, unde a venit o femeie să scoată apă, căreia i-a zis: Dă-mi să beau! Ucenicii Lui erau plecați în Cetate, să cumpere merinde, neavând pâine, arătând că nu se îngrijeau de cele trebuincioase, decât în vremea când flămânzeau. Noi însă ne comportăm altfel, ne preocupăm excesiv de cele materiale și nu luăm aminte la ceea ce au făcut Apostolii și mai ales Domnul.

Teodoret de Cyr remarcă faptul că fiecare natură a lui Hristos își păstrează nealterate calitățile proprii. Sfântul Ambrozie al Milanului afirmă că Hristos Cel însetat dăruiește apa cea vie și potolește foamea cu hrana mântuirii.

Comentariile sunt diferite cu privire la momentul zilei când au avut loc cele evocate, unii spunând că Hristos a ajuns spre seară. Această ipoteză este susţinută de faptul că femeile veneau să scoată apă numai seara, spre a evita arșița zilei.

Dă-mi să beau!, i-a cerut Mântuitorul. Cum Tu, care ești iudeu, ceri de la mine, care sunt femeie samarineancă? Cum și-a dat femeia seama că Mântuitorul este iudeu? După îmbrăcăminte, după grai.

Poate că cineva s-ar mira că Iisus i-a cerut să bea, făcând un lucru pe care Legea nu-l îngăduia. Sfântul Efrem Sirul vorbește despre dialogul dintre Mântuitorul și samarineancă ca despre o întâmplare desfășurată în pădure, în care un iscusit vânător încearcă să prindă cu meșteșugite pretexte un vânat dificil, dar în cele din urmă îl surprinde cu adevărul, renunțând la stratageme și vorbind deschis. Dialogând cu o femeie, Iisus încalcă cutumele orientale.

Dacă o femeie samarineancă a arătat atâta râvnă spre a învăța ceva folositor și a rămas lângă Hristos, deși nu Îl cunoștea, cum vom avea noi parte de iertare, care Îl știm pe El și nici nu ne aflăm lângă o fântână, nici în pustie, nici în miezul zilei, nici în arșița soarelui? Dacă nu stăm să ascultăm cele ce ni se spun în biserica slavei Sale și ne arătăm obosiți!

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să o imităm pe samarineancă, să vorbim cu Hristos, căci a nu face cele plăcute lui Dumnezeu înseamnă a trăi în zadar, nu numai în zadar, ci și în răutate. Fericitul Augustin interpretează apa care nu stinge setea ca simbol al patimilor și plăcerilor păcătoase ce nu pot fi satisfăcute niciodată pe deplin.

După ce a constatat că vorbește lucruri duhovnicești, a crezut că apa poate stinge setea, femeia înțelege că este ceva mai presus de cele simțite. Samarineanca Îl situează pe Iisus mai sus decât pe Patriarhul Iacob, aceasta fiind lucrarea unui suflet înzestrat cu adevărată înțelegere.

Mergi, cheamă-l pe bărbatul tău și vino aici! Iar ea a zis: Nu am bărbat! Bine ai zis că nu ai bărbat. Și femeia a zis: Doamne, văd că ești proroc! Fericitul Augustin crede că scopul acestui sclipitor dialog este de a-L descoperi pe Hristos ca adevăratul Mire al sufletului. Unii exegeți au văzut în numărul celor cinci bărbați cele cinci națiuni colonizate în Samaria, ori cinci zei din 4 Regi (17, 30- 31). Origen spune că cei cinci soți reprezintă cele cinci simțuri.

Însă o femeie care a avut cinci bărbați, de neam samarinean, arată un interes special față de dogme. Nici treaba pentru care venise la fântână, nici un alt lucru nu au abătut-o de la dorința de a afla taine profunde. Sfântul Ioan Gură de aur ne spune că noi nu numai de dogme nu ne interesăm, ci pe toate le facem cu ușurătate...

Mântuitorul i-a descoperit femeii și o altă învățătură, pe care nu a spus-o nici lui Nicodim, nici lui Natanael. Crede-mă, femeie, că vine ceasul când nici în Ierusalim, nici în Muntele acesta nu vă veți închina Tatălui. Concluzia Mântuitorului este clară: râurile apei celei vii a veșniciei nu curg nici din Muntele Garizim, nici din Sion, ci din Logosul Întrupat, Iisus Hristos.

Închinarea în duh și adevăr, dincolo de Ierusalim sau Muntele Garizim, se referă în primul rând la închinarea sinceră, deschisă. Este închinarea adusă Tatălui în Hristos, prin Duhul Sfânt. Remarcabil este că prima persoană care se învrednicește de descoperirea acestei închinări în duh și adevăr este o femeie samarineancă. Biserica este clădită din pietre vii, din persoanele care I se închină în duh și adevăr lui Dumnezeu, după cum ne spune Fericitul Augustin.

Origen observă că închinarea în duh și adevăr este posibilă numai după ce este primit darul Duhului Sfânt, deoarece închinarea din Vechiul Legământ fusese una provizorie, în umbră și cu preînchipuiri.

Când au venit ucenicii din Cetate, s-au mirat că vorbea cu o femeie! De ce? Poate de lipsa Lui de îngâmfare, de smerenia covârșitoare, pentru că, deși era atât de admirat, a primit cu smerenie să vorbească unei femei sărace și din neamul samarinenilor. Ca atunci când Ioan s-a rezemat pe pieptul Lui și I-a zis: Cine este mai mare în Împărăția cerurilor? I-au cerut să stea unul de-a dreapta și unul de-a stânga. Atunci Mântuitorul a privit spre toți păcătoșii. El depășește barierele sociale, etnice, religioase și a deschis Împărăția pentru toți. Origen a afirmat că dialogul cu samarineanca a avut și scopul de a demonstra tuturor că Dumnezeu tratează fără discriminare bărbații și femeile.

Condacul duminicii ne spune că femeia și-a lăsat vasul și a dus în oraș nu apă, ci pe Dumnezeu. Fericitul Augustin ne spune că femeia devine un autentic apostol al lui Hristos. Teodor de Mopsuestia consideră că mâncarea este lucrarea de convertire a lumii, iar Mântuitorul stabilește prioritățile. Salvarea sufletului primează în fața celorlalte lucruri pământești. Ea le-a spus tuturor: veniți să-L vedeți pe Hristos! Mi-a spus toate câte am făcut! Putea să aibă o altă formulare, ne spune dumnezeiescul Hrisostom, dar când sufletul i s-a aprins de focul dumnezeiesc, la nimic din cele de pe pământ nu s-a uitat, nici la rușine, ci doar la flacăra care o cuprinsese.

Să o imităm pe femeia samarineancă, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, să nu ne rușinăm în fața oamenilor pentru păcatele noastre, ci așa cum se cuvine să ne temem de Dumnezeu, Care vede cele ce se petrec și apoi îi va pedepsi pe cei care nu se pocăiesc.

Evanghelia istorisirii dialogului din Samaria ne arată un lucru deosebit de important. O antipatie veche a fost depășită prin propovăduirea Mântuitorului, iar samarinenii L-au acceptat pe Iisus ca Mesia, în timp ce alții L-au contestat, încercând să-L prindă în cuvânt și mai apoi L-au prigonit, răstignit și omorât.

Mântuitorul a constatat cu amar contrastul dintre opacitatea conaționalilor Săi, dar și disponibilitatea, deschiderea, chiar atenția samarinenilor.