Dimensiunea înălţătoare a Crucii

Dacă sensibilitatea şi spiritul de introspecţie al lumii antice greceşti au sculptat idealul omului în imperativul de la Delphi: "Cunoaşte-te pe tine însuţi!", iar dacă "o minte sănătoasă într-un trup sănătos" focaliza apogeul umanului lumii romane, creştinismul a revelat intimitatea Crucii şi a Învierii ca proiectul înălţător al omului, adevăr pe care, apoftegmatic, părintele Dumitru Stăniloae l-a imprimat în cuvintele: "Răstignirea (Crucea) este prima Înălţare." Împodobită cu flori în liturgicul ortodox, purtătoare de raze-lumină în iconografie, "păzitoare a poporului" şi "nebiruită biruinţă" în imnologie, Crucea e idiomul materializat al vieţii înălţătoare, căci "a vorbi despre Crucea lui Hristos nu înseamnă a practica limbajul unei doctrine a durerii, ci pe acela al vieţii celei mai înalte", puncta un remarcabil teolog francez.

Braţele Crucii s-au întins îmbrăţişând orizontal istoria de la strigătul optimist al Sfântului Mucenic Ştefan: "Văd cerurile deschizându-se şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu" şi până la rugăciunea de factură hristică a noilor mucenici: "Să nu ne răzbunaţi!" (Mircea Vulcănescu), întretăindu-se cu verticala dialogului om-Dumnezeu: "Unde eşti, Doamne... pentru ce m-ai părăsit?" (Sfântul Siluan Athonitul) - "Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui" (versetul nădejdii din Evanghelia nescrisă a veacului XX). Devenită coordonată esenţială a vieţii, înscrisă în inima existenţei, Crucea nu e umilinţă, nici abdicare în faţa morţii, nu este dramatică, nici exerciţiu ludic, este triumf, "adâncire în fiinţă", înălţare. Pe Cruce nu moartea L-a capturat pe Mântuitorul Hristos, ci pe Cruce biruinţa e a Sa, iar eficienţa ei transformatoare are dimensiuni universale. Nimeni din cei ce se aşază pe crucea istoriei nu pot fi ucişi veşniciei pentru că în cruce e atâta Viaţă, încât orice carie a existenţei, orice suferinţă şi tristeţe sunt transfigurate. Aprecia patriarhul Athenagoras că numai "crucea transformă situaţiile de disperare în situaţii de naştere".

Confesiunea interogativă a lui Paul Claudel: "O, Dumnezeul meu, înţeleg acum, nu-i puţin lucru, nu zic să pot, ci doar să însoţesc crucea Ta, să o măsor cu această îndelungată privire din care nu lipsesc nici atracţia, nici uimirea, nici teama. Ca să ajung la ea, cum să fac oare? Nu ştiu cum să fac să potrivesc pe umerii mei aripile astea de lemn?", verifică încă o dată paradoxul "că a fi cu Dumnezeu înseamnă a fi părăsit de El" (Simone Weil), căci propriul "Eli, Eli lamasabahtani" este umplut de Mântuitorul Hristos, iar evenimentul crucii devine evenimentul înălţării.