Dimineață de iulie...

În urmă cu câteva zile, într-o tihnită dimineață de iulie, am zărit în vecinătatea schitului un bătrân ce părea să aibă nevoie de ajutor. „Căzut” în iarbă, stătea îngenuncheat, cu chipul brăzdat de vreme, dar luminat de liniștea ce i se întrezărea din priviri. M-am apropiat de el cu oarece sfială, dându-i binețe. Politicos, vârstnicul mi-a răspuns, privindu-mă cu bunăvoință.

După câteva vorbe schimbate din dorința de a mă încredința că interlocutorul meu se simte bine, am înțeles că, de fapt, șederea sa în iarbă era una voită, transformată într-un fel de rugă. „Căzuse” în genunchi pentru a se afla aproape de parfumul florilor de câmp, de mirosul ierbii, de pământul atât de frumos învelit de verdele deja pârlit de razele dogoritoare ale soarelui de Cuptor. Popasul matinal al pelerinului l-am văzut și ca pe un dialog sincer cu Dumnezeu, adresându-I-se cu o deplină naturaleţe, ca o mărturisire plină de candoare a fiului faţă de Părintele său. Această nevoie de a sta de vorbă cu Dumnezeu vine dintr-o simţire lăuntrică, omul fiind povăţuit de propriile bucurii sau necazuri să-şi plece genunchii îna­intea Părintelui ceresc.

Vă mărturisesc că m-am simțit pus în încurcătură de situația creată, mai cu seamă fiindcă interlocutorul meu mi-a spus că a călătorit din București și că, după toate restricțiile impuse de noua molimă, și-a dorit mult să revadă locurile dragi ale copilăriei, căci se trăgea din ținuturile învecinate schitului. După terminarea studiilor superioare a rămas în Capitală, departe de tihnitele plaiuri nemțene, unde viețuise la vârsta cea nevinovată. M-am bucurat nespus că bănuiala mea nu s-a adeverit și că pelerinul se simțea bine. Observând că ar vrea să continue vorba, am zăbovit preț de câteva minute în compania dumisale, încântat că am găsit un om care s-a putut desprinde din iureșul vieții trepidante, ba chiar angoasante, a zilelor noastre, ca să rememoreze, la marginea unui colnic, clipe cuminți din vremuri ce odinioară erau atât de firești. Din cele relatate am înțeles că gestul bătrânului se asemuia oarecum cu al personajului Ion din romanul omonim al lui Rebreanu: săruta pământul ca pe cineva drag. Distinsul bucureștean, prin adopție, îmi mărturisea că în lungile zile cât stătuse izolat, după recomandările autorităților sanitare, din pricina noii pandemii, visa la astfel de momente de redescoperire a nenumăratelor daruri oferite nouă, cu atâta generozitate, de către Dumnezeu, dar de care noi, prea adeseori, preocupați până peste cap cu chestiuni insignifiante, uităm să ne bucurăm; uităm și să-I mulțumim, uităm că toate trec, uităm sau poate nici nu ne pasă de asta, căci nu conștientizăm că nu avem aici cetate stătătoare, ci suntem călători către Veșnicie.

Bătrânul îngenuncheat în iarba dogorită de soarele istovitor de iulie ne poate fi tuturor un bun pedagog, îndemnându-ne să ne schimbăm viețile. Gândindu-mă la el, am încercat să privesc mai atent la cele din jur, reamintindu-mi cât de importante se arată pentru existența noastră liniștea și regăsirea eului rătăcit pe cărări umbroase și înghimpoase. Da, liniștea îi devine esențială omului căutător de netrecătoare Împărăție. Sfântul Apostol Pavel ne învederează că una din rodirile prezenței și lucrării Duhului Sfânt în viața noastră este pacea (Galateni 5, 22). Dacă nu reușim să ne pacificăm întreaga existență, greu ne vom schimba, căci, ne învață Sfântul Isaac Sirul, „omul cel cu multă grijă blând și liniștit nu se poate face”.

„Bine, bine”, vor spune unii, „dar cum să ne ducem viața fără grijă, de vreme ce trăim o existență atât de zbuciumată și fragmentată? Pe lângă preocupările de ordin social-economic, ne-am trezit cu una și mai apăsătoare, născută din noua pandemie care a reușit, atât de facil și de repede, să descumpănească omenirea.” Se vor găsi, cred, mulți să-i amintească Sfântului Isaac că astăzi nu se poate trăi o viață fără de griji. O fi și acesta un adevăr, dar, dacă am cumpăni just lucrurile și le-am prioritiza în conformitate cu voia lui Dumnezeu, am descoperi soluții lesnicioase de găsire a liniștii. Ne lamentăm că nu ne ajunge timpul de rugăciune - căci ea ne aduce liniștirea și regăsirea căii către cetatea cerească -, dar ne încăpățânăm să ducem o viață din ce în ce mai trepidantă, să greșim și să persistăm în greșeală; continuăm să-i judecăm pe semenii noștri, evidențiind cât de virtuoși suntem noi; persistăm în a ne construi diferite planuri, însă tot noi le ruinăm prin inconsecvență; ne zidim, neosteniți, deșarte iluzii, dar, cu aceeași nonșalanță, ni le spulberăm; risipim energie cu lucrurile nesemnificative, însă le omitem pe cele esențiale, adică grijile sufletești. Da, există și astfel de griji, doar că noi nu le acordăm importanța cuvenită.

Bătrânul îngenuncheat la marginea câmpului m-a încredințat, o dată în plus, că viața trece ca o firavă bătaie de aripi și că grija de suflet rămâne vitală pentru agonisirea liniștii de aici, ca pregustare a celei nepieritoare.