Dimitrie Cantemir, un intelectual de vârf al epocii sale

Cel mai de seamă intelectual român al epocii sale, cum îl numește Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române”, rămâne Dimitrie Cantemir (1673-1723), reprezentantul de vârf al umanismului românesc, domnitorul român cu multiple abilități diplomatice, care s-a impus în istoria culturii ca enciclopedist, etnograf, geograf, filosof, istoric, orientalist, lingvist, muzicolog, compozitor, scriitor și a fost membru al Academiei de Științe din Berlin.

„Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” (1719-1722) este lucrarea lui Dimitrie Cantemir considerată de criticul Nicolae Manolescu drept „opera unui Hasdeu al veacului XVIII, cu un plan utopic și nerealizat” („Istoria critică a literaturii române”, p. 78). Este o lucrare ambițioasă, în care autorul pune în discuție și dezbate amplu originea latină a limbii. Cartea va circula mult prin copii, iar bibliografia ei cuprinde 154 de titluri. Nicolae Manolescu consideră că lucrarea surprinde prin „accentul de purism latinist, fapt care explică interesul Școlii Ardelene” pentru ea.

Diferită de limba folosită în „Hronic” este, însă, aceea utilizată de Cantemir în „Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul”, o lucrare filosofică scrisă în limbile română și greacă și tipărită la Iași, în 1698, din porunca fratelui lui Dimitrie, Antioh Vodă Cantemir. „Curios este că Divanul, scris cu douăzeci și cinci de ani mai ­înainte, este cu mult mai lizibil. Limba lui are chiar o anumită dulceață. În materie de stil filosofic, Cantemir se dovedește, s-ar crede, mai norocos decât în materie de stil istoric”, consideră Manolescu („Istoria critică a literaturii române”, p. 79).

Dar prima operă românească, în adevăratul sens al cuvântului, și „primul nostru romanț cult”, este, după Nicolae Manolescu, „Istoria ieroglifică” (1703-1705), scrisă la Constantinopol în limba română. Cartea relatează întâmplări uimitoare din lumea animalelor și a păsărilor, o lume ­construită după modelul celei omenești. Criticul consideră că narațiunea cărții, dar și arta portretului reprezintă părțile de „rezistență artistică”. „Istoria ieroglifică seamănă mai degrabă cu o alegorie foarte ingenioasă, animată de un uriaș duh comic și, totodată, benignă satiric, o scriere în același timp naivă și sofisticată, elementară și rafinată. Cea dintâi operă literară românească (în sensul modern) este, în fond, una alexandrină, care prelucrează în chipul cel mai savant-artificial modelul roman­țurilor populare medievale.” (Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii române”, p. 80)

„Istoria Creșterii și Des­creșterii Imperiului Otoman”, scrisă în latină sub titlul „Historia Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othomanicae”, între 1714 și 1716, aduce, conform criticului George Călinescu, celebritatea lui Dimitrie Cantemir, fiind cunoscută abia în 1734, prin versiunea din limba engleză. „Ea fu primită cu mare curiozitate, întrucât venea de la un om care cunoștea îndeaproape îm­părăția turcească. Poliglot solid (greacă, slavonă, turcă, arabă, persană, latină, italiană, franceză, rusă, polonă), el putu folosi pe istoriografii turci.” (George Călinescu, „Istoria literaturii române”, p. 36)

„Descriptio Moldaviae” („Descrierea Moldovei”), scrisă în latină pe când Dimitrie Cantemir trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin (care solicitase și scrierea „Hronicului vechimei a romano-moldo-vlahilor”), și care ar fi fost gata, după George Călinescu, pe la 1711, este o altă lucrare de mare însemnătate a cărturarului român. Ea este publicată în traducere germană la Hamburg, în 1769, și reprezintă primul studiu geografic, demografic și etnografic al Moldovei și al locuitorilor ei.

Erudiția și cultura lui Dimitrie Cantemir, domnitor al Moldovei în două rânduri, nu se opresc, însă, aici, marele cărturar lăsând în urmă și alte lucrări cu valoare universală. „Au rămas de la Cantemir și alte opere cu caracter erudit: o explicare pe scurt a muzicii (Cartea științei muzicii după felul literelor), Cartea sistemei sau despre starea religiei mahometane, apărută în traducere rusească la 1722, în sfârșit, o Logică (Compediolum universae logices institutionis), o Metafizică (Sacro-Sanctae Scientiae indepingilibilis imago), aceasta din urmă scrisă la Constantinopol între 1600 și 1700 și probabil cam în aceeași vreme cu Logica.” (George Călinescu, „Istoria literaturii române”, p. 36).