Din cugetările unui preot „de țară”

Scotocitor și curios din fire, părintele Adrian Niculcea, fost profesor la Seminarul Teologic din București și mai apoi la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Constanța, a aflat de unele scrieri-cugetări profund creștine, rămase în manuscris - opera unui preot ortodox „de țară”, părintele Marcu Toma (1912-1977), care a slujit toată viața la Parohia Atârnați 2 Buftea, dându-și obștescul sfârșit în biserică, într-o zi de mare sărbătoare creștină, Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie), așa cum ceruse lui Dumnezeu, să moară după împărtășirea de la Sfânta Liturghie.

În tinerețe, părintele Marcu Toma își tipărise teza de licență în anul 1936, la Facultatea de Teologie - Universitatea Bucu­rești, sub îndrumarea științifică a ilustrului preot prof. univ. dr. Grigore Cristescu (1895-1961), titularul Catedrei de cate­he­tică-omiletică, intitulată: „Viziunea mea despre ființa și chemarea preoției”. În anul 2019, tot părintele Adrian Niculcea îi tipărise lucrările Rugăciunea lui Iisus după spovedania pelerinului rus (367 pag.) și Teologia Sfântului Antonie cel Mare, la Editura Evanghelismos.

Anul trecut, aceeași editură i-a tipărit această carte, intitulată chiar de către autorul ei (părintele Marcu Toma): Meditații la Dumnezeiasca Liturghie.

Vom reda aproape integral un text din Epilogul acestei cărți, care dacă ar putea fi citit de către unii filosofi atei de pe la noi sau de pretutindeni cred că ar reuși să le lămurească în mare parte învățătura despre Dumnezeul creștin, în Treime închinat și despre Fiul Său Iisus Hristos, întrupat din Pururea Fecioara Maria, adumbrită de Sfântul Duh, dacă mai au o licărire de credință.

Iisus Hristos, subiect de trăit, nu obiect de studiu

„Departe de mine gândul împăunat și socotința nebună că în această privință, ca și în toate cele de până aici, aș rosti învă­țături noi și neauzite. Departe de mine nechibzuința de a mă socoti cineva, ca unul ce aș fi ajuns să scriu lucruri nespuse de alții și de a ferici lumea că are prilejul, prin mine, să guste așa noutăți și rarități nemaipomenite. Căci ce-am scris nou, ca să nu fi scris și alții, de sute de ori mai bine decât mine? (p. 179).

Mai cu seamă despre Iisus Hristos s-a scris - și desigur că se va mai scrie - atât de mult și atât de multe, încât sunt convins că unul dintre cei mai mari bibliofili teologi n-ar putea să-ți indice la repezeală tot și toate cele ce s-au scris în legătură cu acest subiect (era cât pe-aci să zic: cu această problemă, căci pentru mulți, chiar și azi, Iisus Hristos mai este încă o problemă nerezolvată și nediscutată).

Știu, din fericire - și o mărturisesc nu fără puțină strângere de inimă - că nu numai pentru mulți atei și necredincioși Iisus Hristos este o problemă bună de disecat, dar chiar și pentru Teologia noastră.

Mi se pare că, în această privință, se stăruie într-o greșeală fundamentală și de neiertat, și anume: Iisus Hristos este privit ca un obiect de studiu, iar nu ca un subiect pentru viață” (p. 180).

„Căci dovada cea mai evidentă și categorică pentru argumentarea existenței lui Iisus Hristos nu sunt tratatele savante și doctorale, cât mai mult viața trăită în legătură permanentă cu El și la picioarele Crucii Lui.”

„Fără Tine lumea se încaieră apocaliptic!”

„Au scris despre Iisus Hristos oameni sfinți și îndumnezeiți, dar au scris și alții stricați și îndrăciți. Numai când mă gândesc la pros­tiile scrise de astfel de autori și mă umplu de un dezgust total!

Atacurile acestor îndrăciți moderni sau actuali, de la noi sau de aiurea, care își au sălașul nu în peșteri sau în gropi, ci în cloacele tuturor abjecțiilor, pe care nu-i pot încătușa lanțurile tuturor legilor, având nu picioarele, ci sufletul în obezile tuturor rușinilor, scurmând cu pliscul în toate împuțiciunile, aceste secături și aceste cucuvaie cobitoare, ce iubesc numai întunecimile și obscuri­tățile; aceste minți bolnave, care secretă numai puroi și infecții; aceste guri care scuipă microbii lor molipsitori peste tot și în toate; aceste specimene zoologice, moște­nitori atavici ai cine știe căror monștri din cine știe ce eră geologică - să mă ierte domnii adoratori ai științei, căci ei nu cred în toate sau în unele adevăruri ale religiei; nici eu nu cred în unele adevăruri susținute de ei, care uneori sunt niște gugumănii de crapă obrazul de rușine ur­mașilor, că au fost susținute în numele științei […] acești îndră­ciți care țipă și zbiară pe la toate răspântiile veacului, în bună parte și-au atins ținta lor supremă de a alunga pe Iisus Hristos din lume, ca îndrăciții din Gadara de odinioară… Da, L-au alungat din inimi, din oameni, din lume, din istorie, din știință, din literatură, din filosofie, din poezie, din educație! L-au alungat din viața omului, din conducerea statelor, din cârmuirea istoriei, din orânduirea lumii” (p. 183).

„Și așa: Fără Tine, Iisuse Hristoase, inimile au rămas goale, oamenii chinuiți, lumea dez­orientată. Fără Tine, istoria a început să se încaiere apocaliptic. Fără Tine, știința a deraiat și a făcut armele cele mai diabolice. Fără Tine, literatura a devenit un țipăt strident și de neînțeles. Fără Tine, filosofia a pornit la atacul și la distrugerea Ta. Fără Tine, educatorii au născocit norme contradictorii și falimentare pe măsura neputinței lor.

Orgoliul luciferic Te-a alungat fiindcă nu putea să suporte umilința Ta. Să Te primească pe Tine, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat în Pâinea și Vinul Euharistiei!... Să se umilească și să creadă că Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Cel viu, care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu? Să creadă că pâinea este Însuși Preacurat Trupul Tău și că vinul este Însuși Scump Sângele Tău, care se dă spre iertarea păcatelor și spre viața de veci? […].

Nu, orgoliul nostru n-a vrut să primească și să înțeleagă smerenia Ta euharistică. Te-a alungat și a fugit de Euharistia Ta, de mâncarea și de băutura Ta, de Tine, Doamne Dumnezeul nostru!

Și atunci: Depărtați de Euharistia Ta, am rămas fără ­Tine, Iisuse Doamne! Sufletul ne este înfășat în obiele rupte, prin care se văd rănile mustind din cauza păcatelor. Suntem atât de sluți și avem nevoie de frumusețea Ta. Stăm trântiți în noroi și avem ­nevoie să ne ridici. Suntem adormiți și așteptăm să ne trezești. Suntem morți și avem nevoie de viața Ta. […].

Așadar, suferim fiindcă nu Te avem, Iisuse, fiindcă Tu ești departe de sufletul nostru și de viața noastră. Dar suferim încă și de prezența Ta, ca acei îndrăciți care strigau: Ce ai cu noi, Iisuse? Ai venit mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Sau ca aceștia ce au pornit război ca să Te alunge de pe întregul pământ.

Știm că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, cum ziceau și aceia, chiar dacă tăgăduim, dar tocmai această știință și această prezență a Ta aproape de noi ne chinuie mai cumplit. Ne chinuie, că ești aproape de noi, dar… nu poți pătrunde în noi. Și cum ai pătrunde, Iisuse, când inima noastră e plină de ­lighioanele păcatelor?”

Fericiți fără Dumnezeu?

„Poruncește, Doamne, ordonă, Stăpâne, zi un cuvânt sfânt să fugă aceste duhuri rele din noi, ca apoi să rămânem liniștiți la picioarele Tale, în contemplarea Dumnezeirii Tale!

Privesc, Iisuse, cu atenție la această lume care Te-a alungat și s-a depărtat de Tine. E hotărât lucru: lumea de azi este cu totul neîndumnezeită și complet înomenită, iar în unele părți chiar îndrăcită. Pentru ea nu există spirit. Microscoapele miopilor și ale orbilor ce scormonesc în cadavre n-au găsit nicăieri nici urmă de suflet. Așa cum scurmă găina cu ghearele în pământul plin de murdării, ca să găsească un viermișor cu care să-și umple gușa (p. 185) și aceștia scormoniră în cadavre viermănoase și nu găsiră nicăieri locul sufletului. Dacă găina și-a umplut gușa cu viermele găsit, ce-i mai pasă de Dumnezeu? Dacă aceștia și-au umflat gușa creierului cu o nouă cercetare, ce le mai trebuie Dumnezeu?

Și fiindcă viața lor era nesuferită, li s-a năzărit că și Tu ești nesuferit și au căutat să Te alunge de pe pământ în cer, ca să nu mai vezi ceea ce fac ei aici. Ba alții Te-au alungat și din cer.

Prezența Ta îi chinuia și de la acea depărtare. Și așa, fără Tine, au crezut că ar fi mai fericiți, căci ei nu puteau să sufere Crucea și piroanele ei. Au crezut că fără Tine vor ajunge la bogăție, căci Tu le porunceai să fie plini de smerenie.

Chiar s-a părut la un moment dat că lumea este fericită, bogată și puternică… fără Tine, care ești singura fericire, singura avere și singura putere!

Dar aceasta este o iluzie grosolană, bădărană, prostească. Omenirea de azi este ologită. Rănile o dor mult. De curând a început chiar să se vaite. Scrâșnește din dinți, dar nu vrea să se roage. Fericirea a început să i se pară amară. Bogăția i-a devenit o povară, așa că și-a îngropat aurul sub pământ, ca și cum ar fi fost un stârv netrebnic […] Iar puterea, pe care o credea nemărginită, începe să o chinuie usturător” (p. 186).

Fugind de prezența Ta, Iisuse, omul a vrut să fie singur. Iar acum a început să-i fie groază de pustiul arzător al singurătății sale. Prieteni nu are să-l ajute. Tovarăși nu are ca să-l mângâie. E singur ca un fir de nisip, pe care-l spulberă toate troienile și uraganele. Țipete stridente, ale unei păsări de noapte, rătăcită din drum, scoate din ființa sa.