Discernământul istoric

Pe Avva Pimen îl găsim citând o zicere scurtă și misterioasă a Avvei Ammonas: „Un om poartă tot timpul o secure la el, dar nu reușește să taie copacul. Altul, priceput la tăiat, îl doboară din câteva lovituri”. Probabil un alt monah, cel care a înregistrat această zicere, adaugă și un comentariu: „După el [Pimen], securea este discernământul.”

Apoftegma aceasta spune că, în mod esențial, cu toții avem aceleași înzestrări. Adică, există în fiecare om premisele necesare pentru a putea distinge binele de rău, căci aceasta este lucrarea cea mai importantă a discernământului. Diacrisisul este securea care taie ceața groasă a confuziei, care separă iluzia de adevăr. Însă nu toți avem abilitatea de a mânui această secure.

Ca să înțelegem, privim lumea printr-o lentilă alcătuită dintr-o serie întreagă de straturi suprapuse. Primul rând, gros și greu de depășit, este acela al modului de gândire al epocii în care trăim. Este ceea ce numesc părinții duhul veacului, un cadru mental în care se contextualizează tot ce gândim. Un al doilea strat este cel al acumulărilor personale: începând de la moștenirea genetică la educație, lecturi și experiențe, totul contribuie la felul în care înțelegem realitatea. Toate acestea alcătuiesc lentila prin care vedem lumea. De multe ori, o astfel de lentilă ajunge să creeze lumea, în loc să o descopere pur și simplu. Cu alte cuvinte, vedem doar ceea ce putem vedea sau, mai bine spus, vedem într-o anumită măsură doar ceea ce suntem.

În acest moment intervin discernământul, discriminarea, deosebirea duhurilor, capacitatea de a opera distincția fină dintre adevăr și propriile proiecții. Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, este invocat de Biserică la începutul fiecărei lucrări. El este actorul principal, cel care separă lumina de întuneric și binele de rău, El este sursa clarității.

Teologii vorbesc despre două tipuri principale de discernământ: discernământul intrapersonal și interpersonal. Adică, pe de o parte, capacitatea de a judeca adecvat propriile mișcări sufletești, dorințe, impulsuri și acțiuni și, pe de altă parte, capacitatea de a judeca și de a acționa relațional. Literatura ascetică este plină de exemple practice, concrete, ale celor două tipuri de discernământ.

Există însă un al treilea tip de discernământ, despre care se vorbește rar și care este doar puțin evocat. Am putea numi acest discernământ unul istoric și metaistoric. Istoric, în sensul abilității de a judeca istoria în forma ei imediată, concretă, în articulațiile și înlănțuirile ei fine, și metaistoric, în sensul unei capacități de a sesiza direcția în care se îndreaptă istoria. Acest al treilea discernământ este unul profetic în ambele sensuri ale profetismului. Pe de o parte, discernământul profetic sesizează și critică derapajele prezentului, iar pe de altă parte indică țelul, ținta în care se îndreaptă lumea și istoria: avertizează și ghidează.

Putem vorbi, în felul acesta, despre o ierarhie a discernământului: începând de la claritatea cu privire la sine, trecând prin claritatea relațională și până la luciditatea metaistorică. Fiecare din etajele acestea reprezintă salturi de anvergură la nivelul duhului. Acestea sunt spațiile în care operează securea discernământului.