Discreţia, minunatul detaliu al smereniei

▲ Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15, 20) ▲

Tâlcuirea acestei pilde se poate face din mai multe unghiuri. Acum, ne propunem să recunoaştem în Dumnezeu-Tatăl un Dumnezeu al iubirii şi al iertării. Căci evanghelia aceasta nu are doar menirea să ne răscolească conştiinţa, nici doar să ne sensibilizeze până la vărsarea lacrimilor, ci şi să ne încurajeze a ne întoarce cu nădejde spre Dumnezeu, în Biserica întemeiată de El.

Datorită greutăţilor de tot felul, dar mai ales a păcatelor, mulţi dintre noi, dacă nu cumva toţi, cădem adesea în deprimare, gândindu-ne că Dumnezeu, drept fiind, şi-a întors faţa de la noi. De aceea, suntem predispuşi să rostim, odată cu fiul rătăcit din Evanghelie: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!“. Dacă ne vom opri doar la această constatare, corectă potrivit spiritului dreptăţii, şi nu vom avea curajul să ieşim, prin pocăinţă, din starea de rătăcire, avem motive, desigur, să fim îngrijoraţi. Mai ales în situaţia în care, citind pentru prima oară Biblia şi având sub ochi paginile Vechiului Testament, nu cunoaştem încă Noul Testament şi, în consecinţă, nici această parabolă atât de încurajatoare. Un Dumnezeu intransigent, justiţiar aspru, uneori chiar „răzbunător“, în faţa Căruia se nasc simţăminte de teamă... Căci iată ce găsim scris: „Eu sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam!“ (Ieşire 20, 5); sau: „A Mea este răzbunarea şi răsplătirea când se va poticni piciorul lor!“ (Deut. 32, 35). În atari condiţii, frica de Dumnezeu devine supremul act de înţelepciune: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii“ (Pilde 1, 7). Se simte parcă o mare distanţă între Dumnezeu şi om, distanţă accentuată şi de unele scrieri rabinice, care interziceau într-o vreme pronunţarea numelui lui Dumnezeu. Bunăoară, textul de la Levitic 24, 16, „Hulitorul numelui lui Dumnezeu să fie omorât neapărat“, a fost tradus prin „Cel ce va pronunţa numele Domnului să fie pedepsit cu moarte!“ De aceea, acei rabini au înlocuit numele lui Dumnezeu prin Cel Prea Înalt, Stăpânul cerului etc., la Care, evident, nu se poate nicicum ajunge...

Iată de ce, la dialogul nostru, apar mereu nedumeriri şi întrebări de genul „Cum poate să fie Dumnezeu răzbunător, intransigent, aducător de spaimă etc. etc.?“ Răspundem de fiecare dată: să avem răbdare! Această imagine în care este accentuată mai mult latura dreptăţii ţine de o anumită etapă a istoriei omenirii, am zice de vârsta copilăriei omenirii. În clipa în care păşim cu lectura în Noul Testament, Îl descoperim de îndată pe Dumnezeul iubirii, Care, de altfel, la o privire mai atentă, poate fi întrezărit chiar în paginile Vechiului Testament. În chip desăvârşit, însă, iubirea lui Dumnezeu se revelează în Noul Testament. Este suficient, credem, să amintim mărturia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, notată de Sf. Ioan Evanghelistul: „Căci Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (3, 16). De aceea, în lumina duhului scripturilor neo-testamentare, în veacul al IV-lea (deci după trei secole de creştinism) Avva Antonie Cel Mare avea să exclame: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El!“

Iar icoana cea mai frumoasă a lui Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeul iubirii totale, desăvârşite, este zugrăvită prin această pildă extraordinară şi a Fiului Risipitor.