Discreţia, minunatul detaliu al smereniei

▲ Virtutea discreţiei trebuie s-o vedem cu deosebire la vameşul pe care ni-l dă exemplu Mântuitorul, încercând s-o imităm şi noi ▲

Ne propunem să vorbim despre discreţie, ca cel mai plăcut şi frumos detaliu al smereniei. Potrivit dicţionarelor explicative, cuvântul „discreţie“ are două sensuri: 1. Discret este omul care ştie să păstreze o taină; 2. Omul rezervat, reţinut în vorbe şi acţiuni, care nu atrage atenţia, nu şochează... În cazul vameşului (din pilda vameşului şi a fariseului), pe care dorim să-l luăm exemplu, desigur, ne interesează cel de-al doilea sens. Aşadar, vameşul, cu toată păcătoşenia pe care o mărturisea (păcătoşenie reală, poate!) s-a dovedit a fi discret, adică simplu, lipsit de afişaj, căci s-a rugat fără zgomot, într-un loc retras, fără a rosti vorbe multe şi mari, ci, cu lacrimi zicând doar „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!“ Urmarea o ştiţi, din cuvintele Mântuitorului: s-a întors la casa lui mai îndreptat, decât acela, decât fariseul, adică. Cuvântul „îndreptat“ are aici sens de „mântuit“, pentru că, în limbaj doctrinar ortodox, atunci când vorbim de mântuire personală, sau subiectivă, folosim termenul de îndreptare.

Iată cât de plăcut este înaintea Domnului omul discret! După cum şi nouă ne sunt foarte dragi acei semeni pe care-i vedem şi-i simţim că fac cu discreţie orice lucru, fie că sunt veseli, fie că sunt trişti; când vorbesc sau cântă, când fac o faptă bună şi mai ales când se roagă...

Discreţia, minunat detaliu al smereniei, foarte importantă pe scara virtuţilor! Căci spune un proverb ce merită a fi reţinut: „Un minut de discreţie valorează mai mult decât o oră de înţelepciune“. Auziţi? Discreţia preferată înţelepciunii! Iar un alt proverb spune despre opuşii celor smeriţi, că „indiscreţii nu au loc nici în iad!“ De aceea, virtutea discreţiei trebuie s-o vedem cu deosebire la vameşul pe care ni-l dă exemplu Mântuitorul, încercând, desigur, s-o imităm şi noi, fie în biserică, fie acasă, la serviciu, pe stradă sau în oricare alt loc, în bucurie sau tristeţe, în sănătate şi boală, deţinători de funcţii mari, sau în condiţia de simpli cetăţeni.

Spre vieţuirea în discreţie ne cheamă şi Sfântul Apostol Pavel în câteva cuvinte pe care le-am citit pe fugă de multe ori, poate. Iată ce le spune la un moment dat corintenilor (şi nouă, tuturor, desigur): „Şi pe aceasta v-o spun, fraţilor: Că de acum vremea se scurtează, aşa că şi aceia care au femei să fie ca şi cum n-ar avea; şi cei ce plâng, ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar fi stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin; căci chipul lumii acesteia trece...“ (I Cor. 7, 29-31). „Vremea se scurtează“, adică timpul acestei vieţi este foarte preţios: din clipa în care corintenii au fost încreştinaţi, se impunea să conştientizeze importanţa „vremii vieţii“ în lucrarea mântuirii. De aceea, li se atrage atenţia să nu se ataşeze mai mult decât strictul necesar de cele lumeşti, căci chipul lumii acesteia trece... Sfaturi întru totul valabile şi pentru noi, cei de azi. Numai că trebuie să vedem în sfatul Marelui Pavel şi o invitaţie la discreţie. Cu alte cuvinte, ar vrea parcă să ne spună: „Faceţi-le pe toate ca şi cum nu le-aţi face, adică discret, fără zgomot, fără văicăreală, fără afişaj... Tainic, delicat, cu deplină smerenie!“ Adică nu indiscret ca fariseul, care cu mult zgomot şi lăudăroşenie s-a postat într-unul din locurile cele mai din faţă ale Templului, spre a fi văzut şi aplaudat. Lui şi celor asemenea lui se potriveşte avertismentul Mântuitorului: „Adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor!“ (Matei 16, 16). „Îşi iau plata“ ei singuri, aici, pe pământ, nemaiavând ce nădăjdui la trecerea pragului în veşnicie!