Discreție și democrație... astăzi

Într-o lume grăbită să trăiască cu orice preț și la orice preț, o lume în care materialul este virtute, iar spiritualul a devenit întâmplător, demersul cuiva care se trezește vorbind despre decență, demnitate, respect, onoare, iubire de țară sau, mai mult, de Dumnezeu reprezintă un demers aproape riscant. Aproape riscant spun cu speranța că mai există pe undeva în țărișoara aceasta a noastră câțiva care încă nu și-au plecat genunchii lumii aces­teia...! Și totuși, încrezător că nu-i încă totul pierdut, îndrăznesc să dau grai unui gând ce mă stăpânește de multă vreme. Ce calitate sau calități ar trebui să împodobească chipul ființei umane, astăzi, în secolul „luminii”..., trăsătură definitorie, care să poată servi drept model de urmat? Credința? Spiritul de justiție? Iubirea? Smerenia? Blândețea? Bunătatea? Iubirea? Speranța? Dragostea de adevăr? Înțelepciunea? Personal am rămas fascinat întotdeauna de modul în care Domnul Hristos a dialogat cu omul. Indiferent de conjunctură, indiferent de partenerul în dialog, indiferent de nație, de religie, de sex, de vârstă... Delicatețea gestului, dulceața vorbei, dar mai ales discre­ţia gestului, da, DISCREȚIA, atitudinea aceea în care nobilul înnobilează partenerul de dialog, apărând și rămânând în viața lui tainic, ca o adiere de vânt primăvăratec, a rămas definitorie pentru Domnul Dumnezeul nostru, Dumnezeul iubirii fără de margini față de om!

Zilele din urmă, însă, m-au determinat să mai reflectez asupra acestor considerații deoarece evenimentul tragic petrecut într-o țară europeană consi­derată un simbol al liber­tății și al democrației, Norvegia, unde pentru motivații de ordin religios o familie a fost despăr­țită de cei cinci copii minori, mă determină la noi considerente. Europa democratică de astăzi a refuzat și refuză în continuare să-și recunoască rădăcinile creștine. Se vrea o Europă Liberă... de orice trecut! Dureros fapt, mai ales dacă ne amintim sintagma enunțată de istoricul Vasile Pârvan potrivit căreia „cine nu are trecut nu are nici prezent, nici viitor!” O țară democrată a ales în numele democrației și al drepturilor omului să distrugă familia unor confrați de-ai noștri pe motiv de „îndoctrinare religioasă”! Ca un creștin și slujitor al Bisericii lui Hristos nu pot trece cu vederea nici actul autorităților norvegiene, dar nici motivul invocat! Să distrugi o familie, lucrul sacru al unei comunități creștine, invocând tocmai motivații creștine este aberant și anticreștin. Fără să vreau, mă gândesc că în decursul celor două milenii de Creștinism „adversarii” lui Hristos s-au luptat cu toată puterea și cu toate mijloacele împotriva Sa și a Bisericii Sale! Mai întâi I-au contestat istoricitatea Mântuitorului Hristos, apoi divinitatea, mai târziu umanitatea, iar acum, „în zilele de pe urmă”, utilitatea lui Hristos! Constat însă cu multă durere în suflet că în Europa noastră democratică Mântuitorul Hristos, religia creștină și adepții ei fideli au reînceput a fi prigoniți ca în primele secole, catalogați fiind ca potrivnici și dușmani ai unor noi valori, care, în numele unui Dumnezeu, poate ucide omul, sau, în numele omului, Îl poate ucide pe Dumnezeu! Actul inuman petrecut pe continentul european este în fapt un atentat la adresa Creștinismului, în care barbaria a înlocuit (spe­răm, temporar...!) demo­crația! În aceste zile însă am văzut și reacția unui popor mult prea încercat de istorie. Românii din lumea întreagă s-au solidarizat cum nu au făcut-o poate niciodată până acum și au protestat apărând două dintre valorile fundamentale ale iden­tității noastre naționale: Religia și Familia! Da, câteoda­tă mai trebuie să renunțăm la discreție și să ne apărăm ființa şi neamul! Pentru tot ceea ce am văzut şi am simțit zilele acestea, pentru îndârjirea cu care frații noștri apără valorile sacre românești, pentru dragostea și atașamentul față de Mântuitorul Hristos și de aproapele aflat în suferință, cinste neamului nostru românesc!