Divorţul dintre cuvânt şi realitate

▲ „Pentru prima oară mi se întâmplă să gândesc că adevărul este un lucru în mod absolut necamuflabil“ ▲

Tranziţia - constată Mihail Sebastian - pronunţă divorţul absolut între cuvânt şi faptă, între declaraţii şi realitate: „Mai târziu, mult mai târziu, se va scrie poate un studiu special despre un fenomen straniu, specific acestor timpuri: cuvintele îşi pierd sensul, devin fără densitate, fără conţinut. Cine le rosteşte nu le crede; cine le aude nu le înţelege. Dacă ai lua vorbă cu vorbă şi ai analiza gramatical, sintetic, semantic atâtea şi atâtea declaraţii pe care le găseşti aproape zilnic în ziare şi le-ai confrunta cu faptele la care se referă - ai vedea că într-adevăr divorţul între cuvânt şi realitate este absolut“: acest mai târziu, mult mai târziu a şi venit - fatalitate - chiar în vremea tipăririi Jurnalului, iar fenomenul straniu prin care cuvintele îşi pierd sensul şi conţinutul se petrece în mass media din vremea scrierii, ca şi în aceea a tipăririi textului: „Am renunţat să mai urmăresc mersul războiului. Nici n-am cum. Lectura ziarelor este parcă un exerciţiu de descifrare a unui text, pentru care îţi lipseşte cifrul. Şi totuşi este aşa de interesant! Pentru prima oară mi se întâmplă să gândesc că adevărul este un lucru în mod absolut necamuflabil. De sub toate contrafacerile, de sub toate minciunile, de sub toate aberaţiile, oricât de adânc l-ar ascunde, oricât de groaznic l-ar mutila - încă răzbate, încă sclipeşte, încă respiră...“. Într-un asemenea timp-epocă (şi câtă dreptate aveau, în anii â90, câţiva publicişti care atrăgeau atenţia asupra „potrivirilor“ de structură dintre România deceniului patru şi aceea a sfârşitului de secol), insul e un „pendul psihologic de o regularitate mecanică“, apar iacobinii feroce („Sunt mizerii, sunt comedii, sunt imposturi. E Victor Eftimiu, cu neruşinarea, cu prostul gust, cu vulgaritatea lui eternă. E tânărul Macovescu, iacobin feroce, după ce a huzurit sub nemţi. E Graur, obtuz, funebru şi triumfător. Sunt mii de incidente sau întâmplări care te ofensează. E un înspăimântător spirit de conformism, nou ca orientare, vechi ca structură psihologică“), în faţa cărora scriitorul nu-şi poate apăra nici măcar singurătatea: răspunsul său rămâne acelaşi: „E o îmbulzeală teribilă (de ordin moral) pretutindeni. Toată lumea se grăbeşte să ocupe poziţii, să valorifice titluri, să stabilească drepturi. Nu pot. Nu mă interesează. Nu vreau. Cel mai bun lucru e aşteptarea. Acum nu se poate vorbi. Cel mult urla. E drept că ani de zile am aşteptat clipa în care să pot în sfârşit scoate un ţipăt de răzbunare - după atâta scârbă, după atâta dezgust. Într-o zi voi scrie o carte. E încă cel mai bun lucru pe care-l am de făcut. Nu sunt un om de întruniri, de comitete, de şedinţe. Mă convoacă toată lumea, ba la liceu, ba la colegiu, ba la scriitori. Ce să fac acolo? Ce am de spus voi spune la timp. În nici un caz astăzi, când nu se mai aude nimic de atâtea ţipete“.