Doamna Emilia

Emilia Diaconescu! Doamna! Profesoara! Doamna profesoară! Ne-am întâlnit doar în spațiul virtual, în cel fizic, niciodată. Suficient ca să-i cunosc gândurile. Și poate că, un pic, și sufletul. E din Teleorman, ca și mine. Dar trăiește în Moldova, la Roman. Într-o fostă capitală voievodală. Nimic mai firesc pentru o profesoară de istorie care s-a născut într-un sat ce se cheamă Voievoda. Deși a ieșit de câțiva ani la pensie, nu s-a despărțit nici o clipă de școală. E acolo mereu, alături de elevii dumneaei, ce sunt oameni în toată firea acum, dar inima sa nu se poate abține nicicum să strige catalogul, doar pentru a putea fi mândră de împlinirile lor, simțindu-se ea însăși împlinită prin ele.

Emilia Diaconescu este, neîncetând nici o clipă să fie profesoară, și elevă. A școlii din satul natal, aflat la o depărtare de câteva sute de kilometri de orașul în care locuiește. Aproape că nu există zi în care să nu se lase dusă de dor în anii tot mai îndepărtați ai copilăriei. Își revede pe calea gândului părinții și surorile, vecinii de pe uliță, colegii și colegele de clasă, casa rămasă doar cu fotografiile de pe pereți înăuntrul odăilor, florile din grădină, înserările și luminările de ziuă, ce veneau să stea de vorbă cu ea în pridvorul casei, spunându-i ce mai e prin cer, iar ea spunându-le lor ce se mai întâmplă pe pământ. Și se întâmplau multe pe atunci! Bunăoară, faptul că existau sute de copii pe ulițele satului. Și că  asfințitul și răsăritul soarelui, ditamai minunile dumnezeiești, coborau la mintea unuia dintre copiii aceia, crezând tot ceea ce aflau de la el.

În timp ce-l caută în trecut pe copilul care a fost, Emilia Diaconescu nu se dezlipește nici o clipă de prezent. Este, așa cum îi stă bine unui profesor de istorie, interesată de tot ceea ce se petrece în lume. În lumea de acasă, mai ales. Și se bucură ca un copil când vede că n-a murit încă frumusețea acesteia, că mai există speranță, aducând chiar dovezi în acest sens, sub formă de oameni buni, de cărți valoroase, de lucruri simple pe care se sprijină adesea sufletul multora dintre noi.

Am întâlnit profesori, foști profesori, mai exact, ce s-au rupt cu totul de profesia pe care au avut-o. Nu-mi face deloc plăcere să spun asta.

La ce-mi mai folosește?, i-am auzit pe unii dintre ei zicând. Am ajuns la vârsta bătrâneții. Mi-au mai rămas câțiva ani de trăit, așa că...

Nu este cazul doamnei profesoare Emilia Diaconescu, care nu se lasă deloc învinsă de curgerea nemiloasă a timpului. Se apără de ea cu o extraordinară poftă de viață și cu o foarte proaspătă tinerețe a gândurilor. Mi-am surprins de mai mult ori propriile gânduri luând cu împrumut tinerețe de la ele. O rog să mă ierte. Pentru dățile viitoare, îndeosebi, fiindcă sunt convins că se va repeta împrumutul.