Doamne, auzi rugăciunea mea!

Valoarea rugăciunii este indiscutabilă și de necontestat chiar și de cei care n-o practică. Cu rugăciunea încep și se încheie toate ale vieții. Ea însoțește pașii noștri din copilărie, fiind semnul prezenței neîncetate în viața noastră a lui Dumnezeu. Dincolo de orice defi­niție - sau odată cu toate aceste definiții care se dau rugăciunii -, ea este (rămâne) o stare perpetuă, un mod de a fi al credinciosului creștin. Pune în lumină dimensiunea profund spirituală a ființei umane. Omul este cu adevărat om atunci când se roagă. Rugăciunea ne aduce în fața lui Dumnezeu cu toate ale noastre: cu neajunsuri și apăsări, cu bucuriile și împlinirile noastre. Din păcate, astăzi punem prea puțin accent pe rugăciune, preocupați de altarul ambițiilor deșarte. Adesea o amânăm, evitând astfel posibilitatea întâlnirii reale cu Dumnezeu, printr-un dialog unic și sincer-mărturisitor.

Dumnezeu ne-a încredințat, prin Fiul Său, că ceea ce Îi vom cere ni se va da, nu se dezice niciodată de ceea ce făgăduiește, după cum Însuși ne asigură: Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Și, deși avem urechi pentru a auzi, de cele mai multe ori auzim fără a asculta. El aude și ascultă tot, inclusiv ceea ce Îi adresăm, împli­nește ceea ce ne este de folos. Mântuitorul ne-a arătat ce să cerem și cum să ne rugăm, prin rugăciunea „Tatăl nostru“, și tot El ne-a dezlegat dilema rugăciunilor neîmplinite, când spune ucenicilor: Nu știți ceea ce cereți!

Rugăciunea păstrează echilibrul în viață, exprimând prin conținutul ei simțăminte profunde, iar rostirea celor mai frumoase și potrivite cuvinte luminează mintea și încălzește inima, pune în valoare frumusețea omului, îl definește ca ființă teologică. Fără a greși, putem afirma că ținem prea puțin seama de ceea ce vrea Dumnezeu de la noi - și, mai mult, de ceea ce vrem noi de la El. Cu toate că noi ne raportăm la Dumnezeu prin cuvintele: Facă-se voia Ta, facem prea puțin din ceea ce spunem; vrem mai ales să ni se facă voia noastră și nu altfel. Ne folosim de rugăciune ca de orice aplicație din multele pe care le avem la îndemână. Cuvintele rostite în rugăciune ne rostuiesc mintea spre înțelesul greu al lucrurilor, mijlocind prezența harică a lui Dumnezeu în casa inimii și sufletului nostru, unificând respi­rația noastră cu duhul lui Dumnezeu. Rugăciunea ne face mai buni, mai realiști, mai încrezători.

Din aplecarea Mântuitorului asupra nevoilor oamenilor constatăm că ajutorul primit de aceștia a venit în deplin acord cu solicitările lor. Mântuitorul nu a trecut peste voința oamenilor, nu a impus binele cu forța. Nu trebuie să uităm că, atunci când Îl avem pe Domnul, le avem pe toate cele de trebuință vieții - și deplina bucurie. Căci bucuria fără Dumnezeu nu este bucurie. Rugăciunea ne este ascultată când împlinim cu adevărat și noi voia Lui.

Obișnuința rostirii unei rugăciuni ne face uneori să scăpăm sensul conținutului, înțelesul cuvintelor.

Personal, am sperat că perioada din urmă, cu încercările ei dramatice, ne va pune mai aproape de suflet prezența lui Dumnezeu, care ne va salva și, totodată, ne va schimba. Am crezut că sufe­rința sporită va înmulți bunătatea. M-am gândit la acestea, atunci când am citit, parcă în altă cheie, Psalmul de deschidere al aproape tuturor slujbelor: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea (...). Făcutu-m-am să locuiesc în întuneric ca morții cei din veacuri”. La fel am gândit auzind cererea: „Să fim izbăviți de boală, de foamete, de cutremur, de războiul cel dintre noi”. În acest sens, începutul Psalmului 142 exprimă consec­vența divină și, în contrast cu ea, inconsec­vența noastră. Dumnezeu ne-a eliberat prin bunătatea Sa de necazuri, dar noi am rămas parcă aceiași, neschimbați în răutățile noastre. Bunătatea lui Dumnezeu este fără margini, dar El ne lasă nouă puterea de a ne schimba și de a elimina neînțele­gerea dintre noi.

Modele pentru noi, în acest sens, îi avem, deopotrivă, pe sfinți și pe copii. Pe sfinți îi avem sprijin în cer, lângă Dumnezeu; pe copii, repere lângă noi, pe pământ. Unii duc cererile noastre către Dumnezeu, ceilalți ne învață cum să cerem cu sinceritate cele de trebuință, când îndrăznim să spunem „Doamne, auzi rugăciunea mea!”.

De cele mai multe ori ne îndreptăm către Dumnezeu cu solicitări pe care le-am putea noi înșine împlini. Nu o să uit niciodată rugăciunea unui adolescent care se afla în prag de examen și se ruga lui Dumnezeu pentru ajutor. Pe acatistul adus la Altar pentru a fi adăugat la sfintele slujbe scria: „Doamne, te rog, ajută-mă să nu uit ceea ce am învățat”. Cu adevărat, cine face ceea ce ține de el este întărit de Dumnezeu, pentru că cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.

Rugăciunea este sunetul de argint curat, dintr-o inimă curată, într-un efort suprem de sinceritate, către Dumnezeu, Care o așteaptă spre a o împlini.