Doi copii din flori

Fiecare copil care vine pe lume vine cu o pâine la subsioară, zice proverbul. Însă proverbul mai și greșește câteodată, așa cum s-a întâmplat în vara anului 1834, când s-au născut, unul sub ochii celuilalt, doi copii, care au împărțit, o bună parte din viață, aceeași pâine.

Dacă te uiți de pe malul râului Vedea spre apus, vezi, la o depărtare de câțiva kilometri, un deal, pe care-l poți asemui cu burta unei gravide ce stă lungită în iarbă, cu fața spre cer, rugându-se, pesemne, pentru sănătatea fătului care urmează să vadă lumina zilei curând. Numai așa se poate ruga o mamă, privind spre cer, nu spre pământ. Însă nu cerul, ci pământul a grăbit nașterea acestui copil, ce n-a ieșit din burta unei femei, ci din dorința câtorva negustori de la Dunăre de a scăpa de povara dajdiilor la care îi obliga Regulamentul Organic adus de noua stăpânire rusă.

Li se spunea bulgari, pentru că veniseră la Zimnicea de pe celălalt mal al Dunării, dar erau români bulgarizați. Crezuseră că vor găsi mai multă libertate dincoace, numai că orașul Zimnicea era așezat pe moșia familiei Ipsilanti, unde negustorii erau supuși acelorași prevederi ale Regulamentului ca locuitorii satelor din împrejurimi, asta însemnând taxe și zile de clacă suplimentare.

Au pornit, unii dintre ei, spre miazănoapte, întemeind, la poalele unei măguri năpădite de vii, târgul Mavrodin. Însă Regulamentul rușilor i-a ajuns din urmă și aici. Atunci, mavrodinenii s-au întâlnit cu zimnicenii și-au mers la București să-i ducă o jalbă generalului Kiseleff, care era guvernatorul țării. Acesta n-avea inimă de român. Nici n-ar fi avut cum. Avea însă o inimă mai bună decât a altor stăpânitori de teapa lui. I-a primit cu înțelegere pe negustorii din sud, sfătuindu-i să-și cumpere o moșie a lor, pe care să-și ridice un oraș nou, unde, fiind propriii lor stăpâni, nu mai aveau cui să plătească dajdii în plus și nici zile de clacă de îndurat.

O moșie? Ar fi cumpărat ei. Aveau cu ce. Dar de la cine? Și cum?

Au început să caute un loc potrivit, și-au pus ochii, după luni și luni de căutări, pe Bâcâianca, o moșie a Mitropoliei, dobândită prin donație de la aga Constantin Bălăceanu, Dobre Stolnicul, jupâneasa Anica Vistiereasa și încă vreo trei, patru boieri. Dar Mitropolia la care intervenise marele boier Mihăiță Filipescu-Buzatu, om cu mare trecere la dregătoriile importante ale țării, la divan, îndeosebi, cerea o altă moșie la schimb.

Obștea constituită pentru înființarea noului oraș nu s-ar fi putut descurca singură. I-a venit în ajutor același boier Filipescu, care a găsit moșia Brezoaia din Dâmbovița. Cum aceasta era mai apropiată decât Bâcâianca de București, Mitropolia a consimțit să facă schimbul, astfel că Ilie Simion Țigăneșteanu bătu, către mijlocul verii, primul par al primei construcții din noul oraș.

Era vorba de prăvălia lui Aram Repanovici. Cu ea a început viața nou-născutului, care a chiuit de bucurie c-a venit pe lume, dar nu cu vocea lui, ci prin glasurile sutelor de oameni din jur. Între ei, și o femeie cu burta la gură. Era o fetișcană oacheșă, cu părul de culoarea cânepii, împletit în două cozi ce-i treceau dincolo de umerii mici. Era desculță și purta pe ea o cămașă lungă, de femeie bătrână. A bunicii sale, probabil, pe care o îmbrăcase la repezeală, înainte de a fugi de acasă. Căci asta făcuse, fugise dintr-un sat aflat la vreo zece kilometri, spre răsărit, de moșia Bâcâianca.

Cum i se apropia sorocul, bunică-sa i-a spus: Du-te la soră-mea, fato! Naște copilul acolo! Sora bătrânei locuia în Adămești, un sat de pe moșia Bâcâianca. Obștea negustorilor vrusese să-i dea noului oraș numele de Mitropolia, din dorința de a-i mulțumi Mitropoliei celeilalte, din București, pentru înlesnirea ce le-o făcuse. Dar, sfătuiți de Filipescu-Buzatu, l-au luat ca naș pe Vodă, fiindcă aveau nevoie de un hrisov de recunoaștere din partea lui.

Așa că i-au zis Alexandria orașului.

Fata s-a luat după linia vieții din palma sa și-a ajuns în capătul podețului de lemn ce lega malurile râului Vedea, tocmai când se luminase de ziuă.

A auzit niște voci de oameni în depărtare și a pornit într-acolo. Un bărbat robust bătea un par ascuțit în pământ. Fugarei îi atârna tot mai greu burta. Abia se mai ținea pe picioare. Forfotea un pâlc mare de oameni în jurul celui ce înfigea cu lovituri de baros parul în țărână. A simțit că începe să se învârtă câmpul cu ea. Avea să cadă dacă nu se ținea de ceva. Dar de ce să se țină? Căci, în afară de oamenii aceia și de parul din mijlocul lor, erau doar iarbă verde și flori cât vedeai cu ochii. Altceva nimic. S-a strecurat cu mari sforțări printre oameni și-a ajuns lângă par. N-avea încotro, trebuia să se țină de el. Și s-a prins cu amândouă mâinile de par, dându-i drumul, câteva clipe mai târziu, când au apucat-o durerile facerii.

Ce e cu femeia asta aici?, a întrebat unul dintre negustori. Ce are de gând să facă? Un băiat, nu se vede?, i-a răspuns o grădinăreasă din împrejurimi, care venise să vadă și ea cum se naște noul oraș. Și iată că văzuse născându-se un copil. Mai exact, doi, pentru că și orașul, și fiul fetei fugite de acasă veniseră pe lume în același timp. Puiul de om, căruia îi fusese chiar grădinăreasa moașă, se pusese pe țipat, dar cu vocea celuilalt copil, care nu se folosise nici el de vocea lui, ci de glasurile vesele ale oamenilor de pe câmp.

Erau amândoi copii din flori!

(Fragment din romanul „Adu-ţi aminte să nu uiţi”, apărut în 2022, la Editura RAO. Cum astăzi municipiul Alexandria împlinește 190 de ani de existență, îi spun, prin republicarea acestui fragment, La mulți ani!)