Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Doina Cernica, doamna din cronici
Dacă ar exista o cronică a ținutului Sucevei ar putea fi înscrise multe personalități, pentru că aceste locuri au o istorie atât de bogată cum puține așezări românești s-ar putea lăuda. Ce-ar fi să-i amintim pe toți ierarhii și voievozii care, încă din negura vremurilor, au zidit în Moldova istoria de atunci și dintotdeauna? Ce-ar fi să-i amintim pe toți poeții care au cântat în versuri inegalabile locurile și oamenii? Ce-ar fi să-i amintim pe toți pictorii, muzicienii și pe toți cei care au creat frumuseți ale spiritului, care nu se sting și care rămân dincolo de trecerea firească a oamenilor prin lume? Fiecare are locul său, după merite certe.
Cu siguranță, între toți aceștia, într-o astfel de carte, trebuie înscrisă și Doina Cernica, jurnalistă, traducătoare și, mai ales, pomenitoare a multora dintre cei care au trecut înaintea ei prin același ținut bogat în credință, istorie, poezie și frumusețe.
Doina Cernica nu trebuie evocată și amintită exclusiv la o zi aniversară, chiar și la una importantă. Ea trebuie apreciată mereu, întrucât a fost dintotdeauna cinstitoare a semenilor ei. Probabil aceasta este cea dintâi dintre calitățile pe care Doina Cernica le are. M-a uimit întotdeauna atenția ei specială pentru cei care s-au evidențiat, în felurite moduri, slujind acestui ținut, menținând în pagini de ziar, în perioade grele și mai puțin tulburi, această atenție pentru persoanele care s-au dăruit semenilor scriitori, artiști, profesori și, mai nou, pentru cei de dincolo de granițe artificiale, primindu-i pe toți, găzduind textele lor în paginile publicației Crai Nou, pagini coordonate de vreme îndelungată cu același dor și aceeași râvnă a unui artist și jurnalist veritabil.
Și pentru această dragoste pe care Doina Cernica a îndreptat-o către ceilalți se cuvine ca, măcar uneori, să primească și ea recunoștința comunității, atenția celor care-i citesc opera, a celor care așteaptă cu mult drag apariția din nou a cotidianului Crai Nou, care are între paginile sale prețioase texte coordonate de Doina Cernica.
Întâlnind-o de multe ori cu prilejul unor manifestări culturale de excepție, cum au fost cele dedicate lui Ion Irimescu aproape de vârsta de 100 de ani, și, mai ales, la momentul centenarului său, la lansări de carte, vernisaje și în alte împrejurări din ținutul Sucevei și, nu de puține ori, la Fălticeni, care pare să fie unul dintre locurile sale preferate, am constatat că, într-o lume în care foarte mulți ziariști, unii dintre ei chiar talentați, spun cuvinte care, în loc să aducă lumină, împrăștie mai mult întunericul, Doina Cernica are cuvântul care zidește.
De aceea, am numit-o cu diverse ocazii „slujitoare a luminii” ori „scriitoarea care are lumina slovelor în centrul preocupărilor sale”.
Doina Cernica a găsit întotdeauna răgazul de a privi către operele semenilor, neîngrijindu-se, refuzând publicitatea, renunțând la pagini de cronică ce i s-ar fi cuvenit, mai ales după apariția lucrărilor ei din ultima perioadă.
Aceasta este de fapt adevărata prietenie, acea pe care ne-a arătat-o Sfântul Ioan Botezătorul vorbind despre Mântuitorul: „Eu nu sunt vrednic să dezleg cureaua încălțămintei Lui…” ori „vine după mine Unul care este mai mare decât mine…”
La fel parcă, inspirat din aceste cuvinte evanghelice, Vasile Alecsandri avea să spună despre Eminescu: „E unul ce doinește mai dulce decât mine, cu atât mai bine țării și lui cu atât mai bine”.
În această atmosferă și cu astfel de coordonate s-a zidit opera doamnei Doina Cernica, descoperind mediului în care își împlineşte misiunea care este cheia slujirii unui jurnalist inspirat: a căuta să faci bine altora, a sluji credinței, frumosului și adevărului, cu prețul renunțării la confortul și propria publicitate.
Aceasta este însă doar atitudinea oamenilor mari. Cei mici la nume și la suflet se gândesc, în mod exclusiv și excesiv, la sine.
De cele mai multe ori, nu mai avem cuvinte bune pentru alții, le reținem numai pentru noi și considerăm că, în mijlocul laudelor care se aduc, locul principal este al nostru.
Să fie oare aceasta filosofia vremurilor în care trăim sau poate ne-am înșelat?
Un alt dar special al doamnei Cernica este darul cuvintelor. De unde va fi primit acest dar rar? Știm cu certitudine: de la Dăruitorul a toate. El este Izvorul care împărtășește inspirația, îndestulătoare și ostoitoare arzătorului dor de bun și de frumos, asemenea unei ape curate și răcoritoare celor care îl caută și celor care merită, pentru că darul cuvintelor adevărate, al slovelor scrise și rostite, nu se întâlnește decât uneori. Desigur, darul Domnului devine dătător de roade mai ales în sufletele curate.
Amintesc spusele de altădată ale lui Sadoveanu că la Fălticeni a băut din apa curată a sufletului românesc…
Primind acest dar al cuvintelor așezate pe hârtie, tălmăcite din cărți pentru a fi înțelese de alții care nu au acces la anumite limbi de circulație internațională, scriitorul, traducătorul, este de fapt un om care înmulțește talanții primiți de la Dumnezeu. Nu-i îngroapă așa cum fac unii, ci îi înmulțește pentru a fi de folos altora.
Cuvintele frumoase ale Doinei Cernica au ajuns la inimile multor cititori, unii dintre ei abia așteptând apariția unui articol proaspăt ori a unei cărți noi sub semnătura sa.
De multe ori, articolele care se întâlnesc în diferite publicații au fost strânse în cărți tocmai pentru a dăinui, întrucât un ziar, oricât de important ar fi, se risipește și se poate pierde. Între coperțile unei cărți, însă, rămân adunate toate aceste însemnări la vremea tainicelor inspirații ale condeierului care scrie iscusit.
O altă calitate pe care am apreciat-o permanentla doamna Doina Cernica este modestia. Prezentă în anumite momente importante ale vieții culturale din județul Suceava și nu numai, Doina Cernica a preferat un loc lângă alții și nu în fruntea acestora, bucurându-se de cuvintele rostite și, mai ales, de bucuria altora. Sfântul Apostol Pavel scria credincioșilor din Cetatea Eternă, în Epistola către Romani capitolul 12, să se bucure cu cei ce se bucură.
Câți mai au astăzi disponibilitatea de a se bucura cu cei care se bucură? De multe ori ne întristăm la bucuriile altora pentru că nu avem duhul bucuriei adevărate și pentru că nu recunoaștem darurile altora, care au fost sădite în ei de către Dumnezeu.
Această disponibilitate de a te bucura împreună cu alții arată de fapt înălțimea spirituală a cuiva, ori, în caz contrar, drumul lung pe care îl mai are de parcurs.
Iar dacă, uneori, nu am ajuns la această înălțime va trebui să escaladăm munții pentru a ajunge în locurile de unde se văd adevăratele frumuseți.
Ce priveliști, care greu pot fi tălmăcite în cuvinte, se observă de pe înălțimile munților, ce poieni, ce răsărit de soare ori apusuri de poveste și, pe de altă parte, cum se văd locurile de jos, de la poalele muntelui! Diferența o înțelege fiecare.
Sunt oameni care au ajuns pe înălțimi pentru că iubesc frumusețile și alții care au rămas în prăpăstii, sau pe margine de prăpastie, pentru că sunt de fapt oameni ai prăpăstiilor, iubitori de întuneric și tulburare.
Cu certitudine, Doina Cernica este un om al înălțimilor și a ajuns acolo după ce a urcat mereu, mereu.
Ostenită, a rămas uneori lângă izvor pentru a privi poienile și locurile, pentru a se încărca sufletește, a spori și a căpăta putere, tocmai pentru a continua urcușul său către piscuri.
Ajunsă pe înălțimi, în cel mai cuprinzător loc pe care îl poate oferi muntele apropierii de Dumnezeu, i-a chemat și pe alții pentru a se bucura împreună cu ea de aceste priveliști neasemuite, ca în poienile de la Vama, locul natal al scriitoarei care a văzut lumina zilei în urmă cu 70 de ani.