Domnul Stino

Părea un rătăcit cu sufletul pâclișit. Era, cred, la vremea aceea, unul din puţinii intelectuali de marcă rămaşi în târgul unde cândva subţirimile cărturăreşti, fără a fi câtă frunză şi iarbă, existau mai îndestulător decât în alte aşezări de dimensiuni similare sau chiar mai mari. Deşi era acasă la dânsul la Fălticeni (din locul acesta, se încăpăţânase cu un fel de îndărătnicie să nu plece, iar când fusese silit să o facă, revenise ca într-un Eden), Aurel George Stino lăsa impresia că-şi pierduse rădăcinile şi umbla ca un străin în ţara lui. Nu fusese unul din acei luptători de baricadă, ci o fire discretă, dar profundă, livrescă prin excelenţă, care se lupta să-şi învingă complexele provinciale şi emotivitatea ieşită din comun, ce în momente tensionate îi crea chiar dificultăţi de vorbire. Se ataşase atât de mult târgului, că făcuse din promovarea imaginii acestuia o cauză, un crez. Discursul îmbrăca uneori forme exaltate, altfel străine fiinţei sale. Îndrăgea ţinutul cu o înfocare de amant mistuitor.

Era în timpul acela tot mai singur şi mai trist. Şi cum ar fi putut fi altfel? Prietenii cei mai buni dispăruseră. Bunul Artur Gorovei trecuse de câţiva ani la cele veşnice. Fie în casa conului Artur, de pe Strada Mare, care aparţinuse când­va lui Nicu Gane, fie în a sa, de pe uliţa Dragoslav, amândouă bătrâne, dar păstrând intactă o atmosferă de carte şi cărturărie, obişnuiau să stea pierduţi în ceasuri nesfârşite la taifas, în faţă cu o ceaşcă de cafea turcească şi o farfurioară cu dulceaţă de cireşe amare. Îşi aduceau aminte ce-a fost pe timpuri în Fălticeni şi uitau astfel de marasmul ce se înstăpânea în juru-le. Câţiva dintre prietenii de demult fuseseră zvârliţi în închisori, precum profesorul Vasile Ciurea, risipitorul de bine, care pătimea pentru că fusese în câteva rânduri vrednic primar de Fălticeni şi prefect de Baia. Vara, la Fălticeni, Eugen Lovinescu nu mai venea de un amar de vreme să-şi petreacă vacanţele la masa de lucru sau în plimbări peripatetice cu Aurel George Stino, pe strada Sucevei. Murise parcă de o viaţă şi Anton Holban, delicatul suflet pribeag, cu care rezonase adesea până la contopire. Nu mai existau nici revistele lui Nicolae Iorga, să-i găzduiască articolele despre Fălticeni şi oamenii săi. Lumea se întorsese pe dos în răsăritul Europei. Se năştea o realitate aşa-zis nouă, dar de fapt străină bunei-cuviinţe. Profesorul Stino, intelectual de marcă, nu că n-avea nici o legătură cu aceasta, o repudia de-a dreptul. Însă cum să se lupte cu un balaur cu şapte capete un timid ca dânsul? Ce-ar fi putut să facă, de vreme ce era tot mai hăituit şi ochi aparent nevăzuţi şi albaştri îl urmăreau tot timpul şi la tot pasul? Cineva îi tăiase parcă mâinile de când nu mai ducea corespondenţa obişnuită cu prietenii din străinătate. Şi erau atât de mulţi! Scrisorile lor - un fel de pendul în jurul căruia i se organiza viaţa.

O vreme, epistolele au continuat să sosească cu aceeaşi cadenţă. Veneau, dar nu primeau răspuns. Până într-o zi. Corespondenţii, prieteni de aiurea, îşi închipuiseră, pesemne, că adresantul nu mai era în viaţă. Frica îi paralizase parcă gândul şi mâna ce trebuia să scrie. O primejdie plutea apăsător deasupră-i. De asta, înfricoşat, distrusese atâtea documente, precum scrisorile de la Nicolae Iorga. Ar fi putut deveni probe acuzatoare.

Astfel de gesturi nu au cum să nu te marcheze, să nu te răvăşească de-a dreptul. Sub ochelarii fumurii, profesorul nostru de franceză tăinuia de fapt marea mâhnire ce-i pulsa în pupile. Căuta puncte de sprijin. Cel mai sigur rămânea casa lui, unde nimic nu se schimbase. Cărţile erau cuminţi şi răbdătoare, la locurile lor. La fel, tablourile lui Băeşu şi Schweizer-Cumpănă, portretele înaintaşilor, scoarţele cele vechi, tihna împrăştiată de doamna Virginia, brazii atingând cerul şi teii cădelniţând miresme, straturile cu flori, liliecii şi bujorii, ceardacul unde înserările cădeau cu un fel de vrajă. Se petrecuse parcă un miracol. Totul rămăsese intact. Se putea regăsi fie în lecturi prelungi, fie în ceasuri de scris amintiri ori excursuri de istorie literară despre Creangă, Sadoveanu, Lovinescu, Gane şi legăturile lor cu Fălticenii.

Toate acestea nu erau de ajuns. Cărturarul avea nevoie organică de comunicare. În absenţa dureroasă a prietenilor de altădată îşi descoperea cu o vocaţie autentică noi amiciţii. Erau mai ales cele ale elevilor săi. Dacă asemenea contacte se năşteau greu, cu unele poticneli la început, din cauza reţinerilor vârs­tei şi felului aparent distant al profesorului, acestea câştigau apoi repede în adâncime şi durabilitate. Aurel George Stino, descendent dintr-o veche familie de dascăli (tatăl său fusese profesorul de franceză al lui Mihail Sadoveanu), descoperea pentru sufletele noastre însetate o lume de vis. Cutreieram cu el veacuri şi întinderi fabuloase, aflam despre oameni de demult, despre figuri emblematice, ni se revelau obârşii, un trecut în stare să ne dea legitimitatea existenţei prezente. Nu mai eram ai nimănui. Aparţineam şi noi, şi locurile acestea unei istorii şi nu una oarecare.

Şi noi, ucenicii ascultători, şi dascălul nostru eram mai puţin singuri. Învăţam, nu învăţam la franceză, din păcate nu prea, dar ne îmbo­găţeam cu alte lucruri de preţ, poate mai importante pentru atunci. Eram în stare să degustăm din licorile spiritului. Nu rătăceam în pustie. Căpătaserăm rădăcini şi încă puternice. Lumea în care vieţuiam nu mai era searbădă ca în realitatea obişnuită.

Sunt întâmplări care nu se pot uşor uita. Semnele lor sunt adânci şi pentru multă vreme. De asta, de bună seamă, am simţit nevoia să-mi plătesc o datorie şi să cheltui ceva timp pentru aducerea în actualitate a domnului Aurel George Stino. Era în 1973. Profesorul meu murise de trei ani. Trecuse în lumea umbrelor la numai 70 de ani. Plătise tribut greu sufletului său nemângâiat. Lucrase enorm, dar, risipitor cum era, şi nenorocos, căci împrejurările istorice nu-i fuseseră defel favorabile, nu adunase şi nu tipărise nici un volum. Multă lume îl ştia şi-l aprecia, dar de răzbit, nu răzbise la nici o editură. Mihai Gafiţa, fost elev al său, aflat în conducerea E.S.P.L.A., îi făgăduise de mai multe ori publicarea, dar rămăsese făgăduinţă. Aurel George Stino plecase în lumea de dincolo fără să-şi lase numele adunat pe o carte. Îmi doream fierbinte să împlinesc acest vis, chiar dacă se petrecea târziu, după asfinţitul său. Eram convins că vestirea acestui fapt va ajunge până la dânsul. Am optat dintr-o stivă de dosare cu manuscrise, pentru amintirile şi scrisorile cele mai interesante, scăpate de pătimirile obsedantului deceniu, ce fuseseră structurate de Aurel George Stino într-o carte. Le-am dat şi un nume: „Grădina liniştii”. Am intitulat-o astfel pentru că și Aurel George Stino viețuia într-o oază grădinărească, într-o casă ce semăna cu cea a Sadoveanului, iar oamenii și locurile despre care așternuse aceste pagini erau trăitori în miticul topos al unei grădini a tihnei. După ce am alcătuit cartea m-am adresat Editurii Junimea (director: Mircea Radu Iacoban, redactor de carte: Virgil Cuţitaru), unde am găsit deplina înţelegere. Cartea a apărut în anul 1974. Poate din depărtarea eternităţii, sufletul cuprins de tristeţe al lui Aurel Geor­ge Stino va fi lăcrimat cu puţină bucurie, totuşi.

(Din Aurel George Stino, „Grădina liniștii”, ediția a doua, revăzută și adăugită, îngrijită de Grigore Ilisei, în curs de apariție la Editura Pim, carte ce va fi lansată în 17 septembrie la Fălticeni în cadrul sărbătorii „Fălticeni mon-amour”, inițiată de Club Rotary Fălticeni)