Don Quijote

Răsfoind „Sensul tragic al vieţii“, celebra carte a filosofului spaniol Miguel de Unamuno, mi-am amintit de ciudatul, neverosimilul, ridicolul, tragicul personaj Don Quijote. Într-adevăr, puţini eroi din literatură s-au bucurat de o atenţie mai mare în toate comentariile criticii. Ne-am obişnuit cu toţii să vedem în bătrânul cavaler de la Mancha un smintit simpatic, bun de compătimit, care accentuează odată mai mult cruzimea ridicolului la care supunem şi suntem supuşi.

Oare aşa să fie? Oare aşa l-o fi văzut şi Cervantes, care a cunoscut el însuşi, în cursul vieţii, toate vicisitudinile, tristeţile, nefericirile posibile? Un Don Quijote de vârstă înaintată, cam dus, trăind într-o carapace de nefiresc, de ireal, din care a scos capul doar odată, când se apropia de moarte! Singură ea îl aduce la o stare de luciditate, care îi conferă respectabilitatea banală a celor „comme il faut“. Altminteri, îl asociem cu morile de vânt, cu idealizarea Dulcineei, care numai personaj demn de idealizat nu era şi căreia îi punem în mâini o copaie cu apă murdară, şi nu un buchet de crini.

Don Quijote îşi răstoarnă pe cap un lighean pe care-l botează coif şi pleacă să lupte împotriva răului din lume. Da, iată deja prima acţiune menită să stârnească râsul: unde s-a mai văzut asemenea caraghioslâc?! Aspiraţie spre neprihănire? Să ceri realităţii un dram de puritate, de frumos, de vis, iată un fapt blamabil care spune multe despre lipsa de adaptabilitate, despre naivitatea puerilă, care provoacă mila sau zâmbetele ironice! Un asemenea personaj este, de la bun început, condamnat la ridicol! Răul, calomnia, comentariul răutăcios, sunt doar condimentele vieţii, garanţia „inteligenţei“, a „reuşitei în viaţă“, dovada că eşti spiritual, orientat în realitate, lucid.

Poate că Cervantes a văzut totuşi altceva în personajul lui nefericit. Poate că ar trebui să ne revizuim şi noi părerea, asemenea lui Unamuno, care l-a interpretat pe Don Quijote ca pe un vizionar, ca pe cel menit să restabilească, să descopere frumuseţea, binele, acolo unde miopia noastră spirituală nu le poate pătrunde, şi să-l scoatem pe bătrânul cavaler din tiparele în care l-am înghesuit cu suficienţă. Un coif nu este apărător al celui care îl poartă decât dacă acesta crede că poate fi apărat. Cel mai scump coif sau cel mai turtit lighean te protejează dacă crezi cu certitudine că te poate apăra şi dacă doreşti a fi apărat de meschinărie, de ranchiună, nu de generozitate şi de indulgenţă. Există o realitate, poate mai greu accesibilă, care te face atotputernic dacă vrei să distrugi răul.

Acolo, în închisoarea unde a stat îndelung, Cervantes a înţeles că un lighean turtit poate deveni coif şi un coif poate fi un biet lighean turtit. Şi şi-a construit personajul ca pe un alter ego, încercând să mărturisească prin scrisul lui că Don Quijote n-a fost un sărac cu duhul. El a avut acces la acea altă realitate, pe care noi, cei bine înfipţi în „realitatea“ noastră uscată şi mărginită, n-o putem pricepe. Şi, ca tot ceea ce nu putem pricepe, catalogăm fie ca inexistent, fie ca absurd. Astfel, personajul său capătă o grandoare care ne despăgubeşte de toate micile şi marile meschinării ale concepţiei noastre despre „modernitate“.

Şi mai e ceva de remarcat: oricum ar vrea mentalitatea noastră de ultimă oră s-o persifleze, Dulcineea era, cu adevărat, frumoasă, nobilă, graţioasă, pentru că dragostea bătrânului cavaler o transfigura. El era singurul care vedea cu adevărat o altfel de frumuseţe, chiar dacă se ascunde sub straie zdrenţuite pe care orbirea noastră n-o poate pătrunde, pentru că privirea noastră e deformată, nu percepe a treia dimensiune, adâncimea! Lumea noastră trăieşte pe planuri bidimensionale, suferă de o boală cumplită numită superficialitate, cu care otrăvim totul în jurul nostru. Ar trebui să învăţăm de la ridicolul Don Quijote ce înseamnă cu adevărat pătrunderea unei realităţi până în adâncul ei, dacă avem curajul să smulgem masca unui convenţional absurd, sec, întristător, în care ne place să ne scăldăm, lăsându-l să ne usuce sufletul.

În felul lui, pe care-l etichetăm fantezist, ireal, imatur, Don Quijote a descoperit secretul miraculos, care spune că „atunci când sunt slab, atunci sunt tare“. Că, după cuvintele lui Saint Exupéry, „tu m-ai învins, deci sunt mai puternic“. El a priceput miracolul frumuseţii adevărate, care o face cu adevărat frumuseţe, miracol care se numeşte dragoste. Misterul unei puteri reale, născând din aparenta neputinţă şi din devotamentul dus la extrem, al puterii copleşitoare, care alungă micile noastre ifose cu care ne facem ridicoli în faţa eternităţii.

Don Quijote ştia că a te lupta cu morile de vânt nu este un caraghioslâc, fiindcă numai astfel poţi să trezeşti omenirea, făcând-o să devină conştientă de adevărata faţă a răului, care nu pregetă să ia orice înfăţişare. Şi personajul său creşte deodată, căpătând o dimensiune spirituală în faţa căreia ne înclinăm.

Şi poate că vrem să începem a renunţa să fim exponenţii unei false generozităţi, a unui pseudoliberalism, care se laudă că are înţelegere pentru totul. Înţelegere, cheltuită cu largheţe, care nu se acordă binelui, onestităţii. Totul e bine şi frumos afară de bine şi de frumos. Iată poziţia ideală care ne fereşte de a fi consideraţi nişte alţi Don Quijote, ne dă o aură de modernism, de trăire în contemporaneitate.

Bine că Cervantes nu trăieşte astăzi. Ar fi fost un biet amator ridicol căruia nimeni nu i-ar fi citit cartea. Iar Unamuno, marele gânditor spaniol, ar fi împărtăşit probabil soarta lui Don Quijote… Deci, să aruncăm la coş tot ce ne poate aminti de ei şi să ne aţintim ochii spre viitor. Ne aşteaptă… mai bine să nu ne încântăm prea mult cu ceea ce ne aşteaptă.