Dor de oameni

Să stai la fereastra unui tren și să privești în depărtare: câmpuri ninse cât vezi cu ochii, sate lipite de linia orizontului!

Și să fii numai tu în tot trenul. Tu și florile de gheață de la geamuri. Mici câmpuri de flori de gheață alergând pe câmpurile ninse! Să-ți prinzi câteva astfel de flori pe piept, ca pe niște flori de nuntă. Și, dintr-odată, să simți prospețimea lor până în străfundul sufletului. Și să începi să te bucuri. Să umple bucuria ta compartimentul. Apoi întregul vagon. După care vagoanele celelalte. Un tren plin ochi cu bucurie, tulburând liniștea albă a câmpului!

Și să vezi, în timp ce te bucuri, cum lumina zilei începe să crească de cealaltă parte a geamului. Și cât de mult cer poate să fie peste lume. Și să strângi de pe cer cenușa ultimelor stele. Apoi s-o presari în urma trenului. Ca să nu rătăcească noaptea următoare drumul.

Acum e abia începutul zilei. Tot­una cu începutul lumii. Doamne, ce miros de prospețime în toate! Până și în gândurile tale înfrigurate.

Cine ești? De unde vii? Încotro te duci?

Zăpada înghețată de pe câmp nu-și pune astfel de întrebări. Cu toate acestea, există, așa cum exiști și tu. Cum există și copacul desfrunzit din mijlocul câmpului, care nu pleacă niciodată în căutarea primăverii, vine primăvara după el.

Tu ce și pe cine cauți?

Ți se face pe neașteptate dor de oameni.

Ce-ar fi, te pomenești spunând, cu ochii pe casele din zare, să le trimit oamenilor din aceste case câteva cuvinte. Dar cum? Scriin­du-le pe albul zăpezii din fața ochilor. Cu litere de-o șchioapă, ca să se vadă, și de pe pământ, și din cer, că e vorba de o scrisoare de dra­goste. O scrisoare trimisă unor oameni pe care nu-i cunoști. Nu te cunosc nici ei pe tine,

Mi-e dor de voi. Nici nu vă în­chi­­­­puiți cât poate să-mi fie de dor!

Ăsta e felul tău de a le spune că-i iubești. Și-i iubești cu toată bucuria de care sunt pline vagoanele trenului. Cu toate zăpezile de pe câmp. Cu toată liniștea dintre cer și pământ. Cu toate stelele ce-or să răsară la noapte pe cer. Cu toată lumina zilei care crește întruna.

Vor ajunge, însă, cuvintele tale la ei?

Trenul continuă să alerge. Tu privești mai departe spre satele din zare și, deodată, observi fumul ieșind pe coșul caselor. Cum să nu-ți vină să plângi de drag că ești om? Nu ești singur pe lume. Oamenii din case tocmai ți-au răspuns la scrisoare.