Dorinţa de violenţă a omului de astăzi

Un fragment de emisiune prezentând o coridă urmărită pe un canal de sport mă face să cred tot mai mult în ideea că setea de sânge a oamenilor este şi astăzi la fel de mare cum era înainte de venirea Mântuitorului. Degeaba a venit Hristos, ca Domn al păcii şi iubirii, dacă spaniolii, oameni care l-au urmat în credinţă, botezându-se şi numindu-se pe ei creştini, au reînviat la nivel naţional vechea patimă a iubirii de sânge, a dorinţei de a vedea fiinţe chinuindu-se, oameni luptându-se, în numele unei distracţii. La ea acasă, corida este la nivel de mare artă şi lumea merge de câteva secole bune să vadă cum, după ce la început toreadorii au slăbit puterea taurului înfigându-i în ceafă nişte săbii speciale, matadorul se luptă cu meşteşug şi îngenunchează animalul bine îngrăşat şi îngrijit înainte de spectacol. Dacă publicul este făcut fericit prin reprezentaţia maestrului ce învârte cappa roşie în faţa taurului şi-l ameţeşte cu mişcări până la doborâre, atunci cere prin fluturarea batistelor albe tăierea urechilor taurului.

În timp ce spaniolii, între două pelerinaje pasionale la vreo epifanie reală sau falsă a vreunui sfânt, se îndreaptă în număr mare spre sacrificiile spectaculoase ale taurilor, americanii au inventat un sport care imită lupta pe viaţă şi pe moarte, cu mimarea chiar a uciderii partenerului de luptă. Wrestlingul. Toată lumea ştie că este o luptă sportivă cu rezultatele prestabilite, dar spectatorii se distrează la maximum, imaginându-şi că este adevărată şi încurajează combatantul preferat spre acte cât se poate de agresive. Mimarea şi de o parte şi de alta a violenţei extreme face din acest sport o etalare pe faţă a nevoii contemporanilor de a vedea, de a simţi răul, agresivitatea şi instinctele criminale puse în aplicare. Bucuria spectatorilor la vederea unui sport care mimează violenţa extremă a omului asupra altui om nu este o eliberare de neputinţa de a fi ei înşişi violenţi? Dacă legea le-ar permite, acest sport ar fi o reinventare a luptelor cu gladiatori, când şi moartea, şi lupta, şi sângele, ca şi sălbăticia publicului erau reale. Dar măcar atunci lumea trăia în păgânism.

Acum suntem foarte civilizaţi, ne spoim cu corectitudinea politică toate actele de binefacere, iar sentimentele de bine şi iubire le manifestăm într-un fel foarte propriu fariseismului. Pe de o parte, suntem mari iubitori de animale, "poliţia animalelor" umblă pe tot continentul american şi cum găseşte vreo pisică mai nehrănită şi anemică, proprietarul este amendat sau chiar arestat, unii oameni sună la pompieri şi se fac adevărate frăţii de salvare a câte unui animal de companie agăţat pe vreo creangă de copac. Pe de altă parte, diverse emisiuni ne îndoctrinează pur şi simplu cu imagini despre rechini, crocodili şi şerpi care, ni se spune, nu fac rău omului decât dacă le sunt încălcate teritoriile, de parcă pe aceştia i-am întâlni pe străzi, la tot pasul. În acest timp, taurii sunt îngrăşaţi bine şi antrenaţi regeşte pentru a fi sacrificaţi în arene de dragul unui sport de o cruzime gratuită.

Şi tot în acest timp, în numele carităţii faţă de persoanele subnutrite din Africa, se strâng fonduri de ajutorare, dar, paralel cu toate acestea, aflăm din filme cum bogătaşii pământului caută să-şi potolească instinctele violente prin vânătoarea de oameni. Şi de la filme până la existenţa în realitate a unor asemenea barbarisme nu poate fi mare distanţă, în această lume nu doar secularizată, ci de-a dreptul împotmolită în practici păgâne, toate în numele sportivităţii şi al entertainmentului. Şi, cine ştie, dacă nu cumva tot cu aceeaşi plăcere ar urmări din nou publicul pedepsirea publică a creştinilor în arene, cum s-a întâmplat şi altădată.