Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Doroteia, călugăriţa centenară

Doroteia, călugăriţa centenară

Monahii râvnitori îşi duc viaţa în smerenie, evlavie şi tăcere, căutând cele ale împărăţiei lui Dumnezeu, ferindu-se de laudele oamenilor, adeseori nesincere şi schimbătoare. Fiecare călugăr are ascultarea lui, luptându-se cu pornirile pătimaşe şi cu încercările de tot felul, dar în acelaşi timp, are bucurii negrăite, pe care mulţi dintre oameni nu le înţeleg. Sunt, în genere, bucuriile rugăciunilor de taină, ale participării la Sfânta Liturghie şi la viaţa de obşte a unei mănăstiri. Nu vorbesc niciodată despre virtuţile lor, chiar dacă, într-o zi, le-au dobândit. Îşi aduc mereu aminte de cuvintele Mântuitorului Care îndeamnă la discreţie: „Când te rogi, ori când posteşti sau când faci milostenie, nu trâmbiţa aşa cum fac făţarnicii...“. De aceea, mulţi dintre călugări s-au dus din lumea aceasta fără să trâmbiţeze despre nevoinţele, ispitele şi bucuriile vieţii lor. Pe de-o parte, noi ştim că Dumnezeu cunoaşte cele de taină ale noastre, iar pe de altă parte, despre unii semeni de-ai noştri ştim atât de puţine lucruri. Aşa se face că, în multe mănăstiri şi schituri, nu s-a scris nimic despre călugării din trecute vremuri. Avem certitudinea că nevoinţele lor s-au scris în ceruri, dar vrem să le cunoaştem şi noi, pentru a învăţa din exemplul lor, din „războiul nevăzut“ şi din bucuriile lor.

De 80 de ani în ascultare monahală

Foarte rar se întâmplă ca cineva să participe la propriul centenar şi mai ales starea aceluia să fie lucidă şi benefică aproapelui lor.

O călugăriţă venerabilă din Mănăstirea Pasărea a împlinit, la 13 aprilie 2009, o sută de ani. Mulţi într-un fel, puţini dacă ne aducem aminte de cuvintele Scripturii: „O mie de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca straja nopţii...“. Aşa trec anii, ca un vis înşelător, ca o strajă de noapte, de multe ori ca o amăgire care ne cuprinde în mreaja ei.

Într-o vizită făcută la Mănăstirea Pasărea, am aflat de la stareţa Mihaela că o monahie respectată împlineşte 100 de ani. Aproape de biserica cimitirului mănăstirii, într-o casă îngrijită şi primitoare, am găsit o mică obşte, cu şapte călugăriţe, care trudesc în jurul maicii Doroteia. M-am aşezat lângă ea ca lângă o bunică care grăia agale, cu amintiri de demult şi cu vorbă dulce, curgătoare, afectuoasă. Am realizat uşor un dialog cu această vieţuitoare care a petrecut mai mult de 80 de ani în ascultare monahală. Cu toate că s-au adunat zilele, multe la număr, monahia Doroteia glăsuieşte încă cu înţelepciune, aducându-şi aminte de cele mai frumoase momente ale vieţii ei. Au rămas în urmă zilele copilăriei, încercările războaielor, furtunile regimului ateu, nume şi lucruri diferite. Ea trăieşte acum într-o lumină lină, fiindu-i aproape câteva suflete curate pe care le-a povăţuit cu mare grijă în ultimii ani. De la centenara monahie, cât şi de la uceniţele ei am aflat câteva date din îndelungata şi zbuciumata viaţă care a trecut pragul celor 100 de ani.

Orfani de părinţii, copii ai lui Hristos

Născută în anul 1909, în comuna Matca din judeţul Galaţi, a cunoscut de mică atmosfera de rugăciune specifică familiilor evlavioase. În războiul din 1916, tatăl ei a căzut pe câmpul de luptă. Un an mai târziu, şi mama ei a părăsit, după o îndelungată suferinţă, copiii, care au rămas fără nici un ajutor. A fost primită, fără prea multă dragoste, în casa unei mătuşe, care, în loc s-o trimită la şcoală, o obliga să însoţească vitele la păscut. Din acea perioadă, monahia Doroteia îşi aduce aminte cum a întâlnit pe islazul satului două călugăriţe care purtau o icoană a Sfintei Parascheva. A vrut să plece cu ele, dar a fost împiedicată de mătuşa ei. A rămas să slujească în taină lui Dumnezeu, printre lacrimi şi multe încercări, până în anul 1928, când a intrat în Mănăstirea Pasărea, sfătuită de fraţii ei, care au urmat acelaşi drum al nevoinţelor călugăreşti.

Din această familie greu încercată în timpul celui Dintâi Război Mondial, patru din şase fraţi au devenit monahi: arhim. Nifon Bărbieru, fost slujitor la Mănăstirea Pasărea şi stareţ la Cernica (1974-1981), a trecut la Domnul în aprilie 1990; protosinghelul Pimen Bărbieru, fost stareţ la Mănăstirile Cetăţuia-Muscel şi Negru Vodă, a fost arestat într-o noapte şi a făcut 16 ani de detenţie grea († nov. 1982); ieromonahul Dorotei Bărbieru, vieţuitor la Mănăstirea Cetăţuia-Argeş (†1974), şi monahia Doroteia.

Cei trei fraţi au îndemnat-o pe sora lor să-I slujească lui Dumnezeu, încredinţând-o stareţei Filofteia Constantinescu şi monahiei Arsenia Demetriade pentru anii de noviciat. A cunoscut toate ascultările mănăstireşti până în anul 1936, când, împreună cu alte surori din câteva mănăstiri, au fost trimise la Şcoala de caritate „Crucea Roşie“. Un an mai târziu, însuşi Patriarhul României, Miron Cristea, a venit la Pasărea şi a săvârşit tunderea în monahism a 27 de vieţuitoare, dându-le în continuare ascultarea de a se specializa pentru îngrijirea bolnavilor, spunând că „nimeni nu este mai potrivit pentru a îngriji suferinzii decât monahiile, pentru că ele văd în omul bolnav pe Hristos şi toate le fac pentru El“.

În anul 1938, monahia Doroteia finalizează cursurile Şcolii de caritate şi rămâne să lucreze la Spitalul Militar încă doi ani. În 1940 se reîntoarce în mănăstire pentru a o îngriji pe povăţuitoarea sa Arsenia, bătrână şi foarte bolnavă. A lucrat la atelierele mănăstireşti mulţi ani şi a acordat, cu multă pricepere, asistenţă medicală în mănăstire şi-n satele din jurul acesteia.

Un veac de călătorie pământească

În ultimii 70 de ani a îndrumat multe uceniţe, oferindu-le pilda vieţii ei, între acestea aflându-se monahiile Magdalena, Laurenţia şi Nifona Tudor, surori din Afumaţi, şi altele pe care le-a povăţuit duhovniceşte cu delicateţe sufletească pilduitoare.

După cum ne spunea stavrofora Mihaela Costache, stareţa Mănăstirii Pasărea, monahia Doroteia a săvârşit „Liturghia ascultării“, a iubirii şi a renunţării. Este împlinirea cuvântului din Pateric care ne învaţă că toţi cei care fac ascultare cu dragoste Liturghie săvârşesc.

La acest popas aniversar, prilejuit de împlinirea unui veac de călătorie pământească, i-am oferit monahiei Doroteia un buchet de flori, la număr câţi ani s-au scurs prin clepsidra vieţii ei. L-a primit cu modestia specifică monahilor râvnitori. A oferit, în schimb, cuvântul de folos şi exemplul unei trăiri exemplare în duhul cuvintelor Evangheliei, pe care le-a împlinit într-un veac rotunjit la 13 aprilie 2009.

Ce-aş putea spune decât că viaţa monahiei Doroteia Bărbieru a fost împodobită cu modestie, statornicie, iubire a Bisericii, rugăciunii, a comunităţii monahale şi a uceniţelor ei.

Iubire îndreptată spre Dumnezeu şi spre oameni. Aşa mi-a fost dat să cunosc o călugăriţă care păşeşte pragul celui de-al doilea veac cu nădejdea apropiatei întâlniri cu Cel pe Care-L slujeşte încă din pruncie.