Dorul de Polovragi, mănăstirea aproape de cer

În vremelnica noastră petrecere pe pământ trăim adeseori, mai ales în momentele de linişte şi reflecţie, un sentiment deosebit, pe care-l numim simplu dor. Este un cuvânt netraductibil în alte limbi, specific doar nouă.

Aşadar, la noi, cuvântul dor şi altul mai vechi, tânjesc (de la vb. a tânji), au semnificaţii deosebite. Străinii nu le pot înţelege deplin, oricât ar încerca să o facă. Simţi dorul după părinţi, mai ales atunci când se află departe, ori nu mai sunt printre noi, dorul după fraţi, prieteni, duhovnici, învăţători, profesori şi binefăcători.

Poetul amintea despre dorul de moarte. Este însă, mai ales, un dor după Dumnezeu şi după nemurire. Dorul sau dorinţa de a trăi veşnic, aşa după cum ne învaţă stăruitor Domnul vieţii veşnice.

Mai este, fără îndoială, dorul după locuri frumoase, aşezări omeneşti sau monumente ale naturii, cetăţi şi mănăstiri celebre, pe care le-am văzut cândva şi nutrim speranţa reîntâlnirii cu ele. Aşa sunt pentru mine şi pentru mulţi alţii întâlnirea şi regăsirea Mănăstirii Polovragi, din ţinutul Gorjului.

Veacurile de istorie (jumătate de mileniu) au păstrat-o discretă, ca o prinţesă preafrumoasă care a înţeles să rămână ascunsă în palat, departe de privirile iscoditoare ale oamenilor. Venind spre Polovragi întâlneşti frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu: munţi, dealuri, poieni de un rar pitoresc, livezi cu pomi feluriţi, case simple, unele vechi, dar trainice şi măreţe în acelaşi timp, care mi-au produs nostalgie pentru o lume aproape dispărută. Este ceea ce numea cineva simplitatea pierdută.

Aşezată la poalele munţilor Parângului şi Căpăţânii, despărţiţi de râul Olteţ, buclucaş şi repezit, înconjurată de păduri de castan, fag, carpen şi, la înălţimi, de conifere, mănăstirea este păstrătoarea unor comori spirituale şi frumuseţi netrecătoare care vin de departe, din adânc de istorie.

Deşi am ajuns la Mănăstirea Polovragi în timpul studiilor de la Seminarul Teologic, cu aproape 30 de ani în urmă, am sentimentul că am descoperit-o prea târziu. De atunci, un dor neostoit mă îndeamnă uneori să-i trec pragul pentru întâlnirea cu Domnul, care se întâmplă firesc în orice sfânt lăcaş, unde-şi are sălaş, dar mai ales în locurile unde istoria şi frumuseţea se îmbină armonios.

Fără să cunoşti prea multe date istorice despre acest loc, observi, aproape fără să-ţi dai seama, similitudinile cu muntele Atonului. Simplitatea zidirilor, frumuseţea picturii, pădurile de castan şi strălucirea soarelui peste "chivotul" cu pictură brâncovenească în care îngenunchează monahiile, iată doar câteva argumente. Nu sunt multe locurile care au asemenea frumuseţi!

Într-o zi de mult aşteptată, cu străluciri coborâte din înalturi anghelice, printre pomi cu roade bogate şi fânul de curând cosit, am păşit din nou pe lespezile brâncovene, încărcate de istorie, ale bătrânei chinovii, pe urme de sihaştri şi voievozi, întâlnindu-ne, pe cât am putut noi, cu sfinţenia şi tainele acestui loc. Precum la Athos, unde fost-a cândva cetate idolatră, ale cărei coloane s-au risipit în ziua când Fecioara binecuvântată, îmbrăcată în lumină, a păşit pe potecile muntelui, la Polovragi a fost, după cum spun istoricii, o veche aşezare geto-dacică, iar Zamolxis ar fi locuit chiar în peştera din proximitatea mănăstirii. Ca şi în alte părţi, cei vechi pregăteau altar Dumnezeului celui necunoscut. Aşa s-a întâmplat de demult şi la Atena, unde Pavel, în Areopag, a descoperit un altar nou. Altarele vechi, păgâne, prefigurau altarele Dumnezeului Celui adevărat!

La Polovragi istoria ne arată că fericiţii ctitori au fost smeriţi, dar au avut simţul frumosului, împodobind biserica monahilor într-o bunăcuviinţă şi totodată strălucire rar întâlnite.

Monahii, oriunde s-ar afla, merg într-o lungă călătorie în căutarea lui Dumnezeu. Tot ceea ce fac, rugăciuni, nevoinţe, cereri, daruri şi jertfe ale mâinilor, le înalţă Domnului, ştiind că nu au aici cetate stătătoare, ci o caută pe aceea care va să vină (Evrei 13, 14).

Negrăite sunt bucuriile monahilor care pregustă în lumea aceasta pe care o transformă în tindă a Raiului, netrecătoarele bunătăţi pregătite celor ce-L caută pe Domnul, singurul şi adevăratul cunoscător al inimilor noastre.

Mănăstirea Polovragi ascunde în ziduri istorie şi rugăciunile ei păstrate într-un sipet preţios în ceruri, multe bogăţii şi nepreţuite îndemnuri. Generaţiile de acum trebuie să privească la cei dinainte, pentru a învăţa din înţelepciunea şi dăruirea lor.

La Polovragi, sufletul pelerinului se cuminecă din frumuseţile Creaţiei lui Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni şi pe toate le plineşte (Canonul Sfântului Andrei Criteanul). (Va urma)