Două feluri de neîntoarcere „acasă”

Două fenomene aparent asemănătoare au marcat istoria noastră recentă, exilul intelectualilor din vremea comunismului și exodul românilor din ultimii 33 de ani. Deşi termenii „exil” şi „exod” au în comun particula „ex”, care arată starea de a fi „în afară”, realităţile celor două fenomene sunt opuse. Exilaţii au ales să rămână dincolo de graniţe ori au plecat din România din cauza regimului bolşevic, constrângător şi deformator de conştiinţe, în timp ce tinerii care au plecat şi continuă să plece din 1990 încoace fac acest lucru alegând un alt loc sub soare din motive diverse, printre care acela de a trăi mai bine, numărul plecaţilor de pe urmă conturând ima­ginea unui mare refugiu din calea unui război care s-ar fi produs în ţara natală, echivalând realmente cu un exod.

Diferenţa adevărată însă între cele două moduri de a trăi „desţărarea” nu constă atât în motivul plecării, cât în neputinţa întoarcerii acasă. În timp ce românii de azi, care alcătuiesc comunităţi bine organizate în ţări occidentale, au şansa de a comunica instantaneu cu rudele şi prietenii din ţara părăsită, dar mai ales pot să vină oricând în vacanţe şi vizite, pribegii de la mijlocul veacului 20 au trăit cu sentimentul dureros că li s-au smuls rădăcinile; ei au purtat în suflet dorul adânc de locurile pe care nu le-au mai putut revedea. Interesant este cum cei de azi nu vor şi nu pot să se mai întoarcă, în general, din motive care ţin de confort, fie el financiar sau mental, pe când ceilalţi refuzau să mai calce în ţara ocupată de minciună şi condusă sub o zodie roşie.

Numele şi opera le-au fost şterse din cultura oficială din România, iar pentru citirea unei cărţi interzise s-a făcut puşcărie grea în monstruoşii ani ai stalinismului (legătura lui Noica cu transfugul, deci interzisul, Cioran a fost un motiv de pedeapsă pentru el şi alţii din lot). Pe Vintilă Horia, premiatul cu Goncourt din 1960, pentru refuzul de a se prezenta la Ambasada României de la Paris, care ar fi însemnat o confirmare a sistemului politic de la Bucureşti, ­Securitatea română l-a târât ­într-un scandal, fabricându-i un trecut de fascist şi legionar prin articole denigratoare în publicaţiile franceze de stânga. Mircea Eliade n-a avut acces la o catedră la Sorbona, prin „bunăvoinţa” delaţiunilor lui S. Stoilov, ambasadorul Guvernului Petru Groza în Franţa, care îl numea „doctrinar al fascismului”. Iar Cioran a refuzat să mai vorbească ani întregi româna şi să se mai vadă cu românii - exceptând micul grup de prieteni - de teama aceloraşi „trimişi” speciali ai regimului de la Bucureşti.

Prin anii ʼ60-’70, autorităţile de la Bucureşti ardeau de dorinţa ca marii intelectuali români, afirmaţi sub zări îndepărtate în diverse domenii, să se întoarcă în ţara natală. Cei mai mulţi au refuzat, în ciuda puternicei ispitiri. Refuzul lor nu venea din orgoliu, ci din aceeaşi veche verticalitate, care făcea ca fibra fiinţei lor să nu pactizeze cu aceia care mutilaseră întreaga moştenire culturală şi de credinţă a românilor.

Dacă un poet ca Ştefan Baciu a scris nenumărate poeme în ­care a evocat locurile, prietenii şi ţara lăsată în urmă, radiografiind într-un volum cuvântul „dor”, dacă Virgil Ierunca şi Constantin Amăriuţei au fondat o revistă cu titlul „Caete de dor”, dacă „Luceafărul” a fost prima revistă a scriitorilor din exil, numită astfel cu gândul la Eminescu; dacă mulţi dintre ei au scris tomuri întregi de eseuri, poeme, romane şi sisteme de filosofie ale culturii având ca ax central spiritualitatea românească, miturile culturii române, sensul cosmic al creştinismului nostru - toate acestea le-au făcut pentru a continua în libertate, dincolo de graniţe, ceea ce comuniştii murdăriseră cu noroiul ideologiei.

Aron Cotruş, un poet de o forţă lirică uluitoare, plecat din Haşagul românesc în Long Beach-ul californian, răspunde mai concret la nedumerirea unora faţă de poziţia lor intransigentă. Când Gino Lupi, un italian iubitor de literatură română, l-a întrebat dacă vrea să facă demersuri pentru ca el, Cotruş, să poată revedea ţara natală, răspunsul lui a venit ca o secure: „O eventuală întoarcere a mea în R.P.R. nu ar fi decât o monstruoasă batjocură la adresa părinților, moșilor, strămoșilor și răstră­moșilor mei, cari au trăit și sângerat de-a lungul veacurilor pe acele pământuri spurcate astăzi și jefuite de cotropitorii de la Răsărit. Nu sunt din rândurile acelora care se îmbulzesc să se îmbuibe din bunurile pământești ale patriei mele călcate în picioare și să trăiască la un nivel cu mult mai înalt ca mulțimile cele fără număr și nume ale neamului meu”.