Două grafii!

De la o cititoare a "Luminii", o distinsă doamnă din Bucureşti, care a ajuns la frumoasa vârstă de 97 de ani, pe nume Alexandra Sucitu, ce se declară admiratoare a colaborărilor noastre de la acest ziar abordând teme referitoare la religie, am primit, recent, o scrisoare întârziată (din vina poştei). Domnia sa ne cere o explicaţie, în termenii următori; "De ce o singură Divinitate, Hristos, se scrie în două feluri, adică şi Christos!". Îi mulţumim corespondentei noastre pentru aprecieri, ne exprimăm întreaga admiraţie pentru preocuparea ei spirituală şi vrem să-i aducem la cunoştinţă că întrebarea pe care şi-a pus-o a stat şi stă şi în atenţia lingviştilor ce se ocupă de filologie şi, paralel, de normele limbii literare în ceea ce priveşte scrierea numelor proprii, în general, dar şi a teonimelor şi hagionimelor.

Pentru a răspunde întrebării de mai sus, pornim de la rezultate ale unei docte exegeze asupra celor două grafii semnalate deja (la care se adaugă însă şi grafia Cristos), întreprinsă de prof. dr. Eugen Munteanu, de la Universitatea "Al.I. Cuza", în studiul "Inconsecvenţă ortografică cu motivaţie confesională: I(i)sus H(ch)ristos", publicat în volumul Lexicologie biblică românească (Polirom, 2008). Semnalând inconsecvenţele privitoare la tema abordată în publicaţii recente şi operând disocieri etimologice şi istorice, inclusiv din perspectiva istoriei limbii române, autorul investighează reflectarea teonimului hristic în tradiţia textuală românească, pentru a extrage, în final, fundamentate consideraţii cu caracter prescriptiv.

Mai întâi, este de menţionat o perspectivă confesională: varianta grafică Cristos, un reflex al unei opţiuni numite "fonetic-analogică", pornind de la principiul "fonematic" al ortografiei româneşti actuale, apare, recent, deşi inconsecvent, în texte de exegeză catolică, dar şi de orientare neoprotestantă. Celelalte două grafii sunt, însă, rezultate ale variaţiei "diastratice" a limbii române, ţin de un anumit nivel cultural, respectiv de uzul dintr-un anumit limbaj funcţional.

Pe baza bogatei documentări şi penetrantei analize a prof. E. Munteanu, aflăm că grafia Christos, care evocă imaginea scrierii etimonului grecesc, este una "savant-etimologizantă", remarcată în scrieri ale unor filologi clasici sau/ şi intelectuali de formaţie umanistă (printre aceştia, mai înainte, Nae Ionescu, iar, recent, Andrei Pleşu). De fapt, în registrul savant al scrierilor pe teme ale religiei, o grafie asemănătoare găsim şi pentru numele Sfântului Ioan Chrysostomul - faţă de Ioan Hrisostomul în scrieri religioase ortodoxe curente.

În tradiţia ortodoxă românească, s-a generalizat scrierea numelui Mântuitorului în varianta Hristos, de sorginte culturală slavă, impusă de tipăriturile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române, prezentă atât în exegeză, cât şi în limbajul catihezei şi adoptată de tipărituri din cele mai variate domenii publicistice, grafie pe care ne-o reaminteşte (sugerându-ne şi pronunţia) chiar abrevierea Is. Hs. (pe care o regăsim şi pe icoane).

O variantă de rostire Cristos este prezentă şi în vorbirea uzuală; faptul se datorează fluctuaţiei de pronunţie (uneori cu tentă regională) a unor nume de persoană cu aceeaşi bază etimologică, incluse într-un dicţionar de profil al lui Iorgu Iordan, precum Cristea - Hristea, Cristache - Hristache, Cristodor - Hristodor, Cristofor - Hristofor ş. a. Poate şi din această cauză, în ultima ediţie a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române publicat de Academia Română (2005), ni se lasă libertatea de a alege între grafiile Hristos<.i> şi Cristos (!), prima fiind însă sprijinită şi de abrevierile uzuale î.H., d.H.

Totuşi, este greu de crezut că publiciştii şi scriitorii cu apetit etimologizant vor renunţa la grafia Christos. Iar pe corespondenta noastră, căreia îi răspundem aici, o întărim în convingerea că importantă este susţinerea credinţei şi prin lecturi adecvate, chiar dacă, la diferite niveluri culturale, fiecare vorbeşte "pre limba lui".