Două surori călugărițe pe drumul slujirii Mântuitorului

Sfânta Scriptură, într-una din paginile sale, vorbește despre chipul mironosiţelor Maria și Marta, surorile dreptului Lazăr, pline de credință și iubire, pe care Mântuitorul le-a prețuit în chip deosebit. Amândouă ardeau de dorul unei slujiri sfinte și de dorința sinceră de a fi de folos aproapelui...

Într-una din zile, avându-L pe Mântuitorul oaspete în casa lor, una dintre ele dorea să pregătească o masă în cinstea Învățătorului, iar ușor tulburată de felul de a fi al celeilalte, I-a cerut Domnului să-i atragă atenția, pentru a-i fi alături la cele de trebuinţă: „Doamne, nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute” (Luca 10, 40). Răspunsul Mântuitorului: „Marto, Marto, te silești și te îngrijești de multe, dar un singur lucru trebuiește. Maria însă și-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea”, ne arată că de fapt partea cea bună era ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. O stare de adâncă atenție, meditație și liniște lăuntrică, dorul de a nu se depărta de locul în care vorbea despre cuvintele vieţii veşnice. Ceea ce atrage atenția și astăzi, cum a atras și atunci, este faptul că cele spirituale se așază întotdeauna înaintea celor materiale.

De bună seamă, și ospățul era de folos, mai ales pentru străini, călători sau lipsiți de sprijin, dar Mântuitorul a dorit să arate că ascultarea Cuvântului dumnezeiesc este mai de preț decât orice grijă lumească. În vremea noastră, dacă ar fi să judecăm după logica omenească, cei mai mulți ar socoti că pregătirea unei mese este mai de folos decât participarea la o slujbă, ascultarea unei predici sau a unui cuvânt duhovnicesc.

Pe lângă învățăturile Sfintei Scripturi, Sinaxarele, Viețile Sfinților și scrierile Părinților pustiei vorbesc despre numeroase familii binecuvântate, în care frați și surori deopotrivă au ales calea slujirii Domnului.

Un exemplu grăitor este familia Sfântului Vasile cel Mare, în care mai mulți membri au urmat chemării dumnezeiești, fiecare cu daruri felurite, dar la fel de prețioase înaintea lui Dumnezeu - fie în slujirea Bisericii, fie în grija pentru bolnavi, pentru sărmani sau pentru cei aflați la marginea societății, care aveau nevoie de un cuvânt bun, de o mângâiere ori de o mână întinsă.

Mintea mărginită a omului nu poate şti care slujire este cu adevărat mai mare. Poate fi a celui ce alină durerile celor din jur sau a celui ce se roagă în taină pentru lume? Așa cum nu putem pătrunde taina slujirii slăbănogului de la Vitezda, care vreme de treizeci și opt de ani aștepta mișcarea apei, fără cuvânt de nemulțumire, tot astfel nu putem măsura lucrarea fiecăruia dintre cei ce se ostenesc între cele ale credinței sau ale slujirii aproapelui.

Prin urmare, nu putem aprecia cu limitele noastre omenești care este mai importantă - lucrarea celui ce oferă ajutor celor neputincioși sau ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Dar, păstrând în minte cuvintele Mântuitorului, trebuie să prețuim îndeosebi ascultarea și împlinirea Cuvântului dumnezeiesc, căci numai prin unirea lor se împlinește adevărata slujire.

Modurile de a-L urma pe Hristos și de a-i sluji pe semeni sunt diferite, iar experiența fiecăruia ne arată că unii au știut să se dăruiască deplin aproapelui, uitând de sine. Fericită este calea jertfirii, a celor care, prin iubire, urmează Domnului și slujesc Bisericii Sale.

Cu mulți ani în urmă, am cunoscut la Iași două astfel de surori călugărițe, adevărate ucenice ale Martei și Mariei din Evanghelie. Erau de loc din Bucovina, născute la Horodnic de Sus, nu departe de vestitele mănăstiri voievodale. Probabil că, în tinerețea lor, mergând adesea la vetrele sfinte – Putna, Sucevița, Moldovița și în alte locuri - s-a aprins în inimile lor dorul de a se dărui Domnului.

Cele două monahii erau Ecaterina și Filofteia Sbiera. Cea mai vârstnică, Maica Ecaterina (n. 2.02.1932), a fost călugărită în 1991 la Mănăstirea Slatina, după mulţi ani de ascultare la Putna. În 1993 a venit la Mitropolia Moldovei,  la maica Filofteia, și au stat împreună până în 1997.

După  slujirea de la Mănăstirea Putna, unde a intrat la vârsta de nouă ani, Filofteia, pe la 20 de ani, a plecat la Slatina, unde a rămas şapte ani, după care a venit la Agapia.  Fără a ști cu precizie, cred că în perioada Decretului din 1959, când multe călugărițe au fost nevoite să părăsească mănăstirile, Ecaterina a rămas ca ostenitoare civilă, neuitând însă nici o clipă menirea sa sfântă și continuând să lucreze cu devotament lângă o mare obşte monahală.

Harnică, pricepută, blândă și de o smerenie adâncă, maica Ecaterina se ostenea din zori și până în noapte fără încetare, asemenea Martei din Evanghelie - curățind, rânduind, primind pelerini și oaspeți în mănăstirea istorică, mereu vizitată de credincioși. Dar nu uita niciodată cele sfinte, pentru că ziua ei începea și se încheia cu pravila și rugăciunea în biserică.

După ce s-a pensionat de la Mănăstirea Putna, a venit la Iași, unde slujea de mulți ani sora ei, monahia Filofteia (n. în 1939, la 7 mai), cu aceeași blândețe, cumințenie și râvnă pentru lucrarea Domnului.

De la începutul anilor ’80 se afla în ascultare la reședința Episcopului-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor monahia Filofteia, deosebit de pricepută, harnică și plină de răbdare. Ucenicise la mănăstirile Putna, Slatina şi Agapia. În cea din urmă se adăposteau peste patru sute de călugărițe, ceea ce arată bogăția și înălțimea vieții monahale de atunci.

Faptul că a fost recomandată și aleasă pentru a lucra la Centrul eparhial al Iașilor dovedește că maica Filofteia avea daruri alese, dintre care pe câteva le-am descoperit personal. Era iscu­sită în arta culinară, pregătind cu grijă și măiestrie cele necesare unor oaspeți de mare ținută. Dincolo de această pricepere, era gata, din dragoste pentru alții, ca, din zori și până în noapte, să se ostenească fără cârtire.

După tipicul mănăstiresc, pregătea bucate de post pentru perioadele Păresimilor, ale Postului Crăciunului, ale Adormirii Maicii Domnului și ale Sfinților Apostoli, dar și bucate tradiționale de dulce, în special plăcinte, cozonaci și alte bunătăți, toate după modelul și gustul moștenit din casa părinților săi - oameni simpli, dar păstrători ai unei frumoase tradiții creștine și românești (Teodor și Olimpia Sbiera).

După ce a slujit câțiva ani la Reședința mitropolitană, în vremea Mitropoliților Iustin Moisescu și Teoctist Arăpașu, maica Filofteia a fost rânduită la reședința Episcopului-vicar Pimen Suceveanul. Acolo a ostenit până în 1997, mai întâi în vremea Vlădicului Pimen, la plecarea acestuia la Suceava, în anul 1991, și apoi cu noul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Calinic Botoșăneanul.

Călugăriță vrednică și bine organizată, deretica cu grijă prin Reședința episcopală, pregătea masa pentru oaspeți - ierarhi, clerici, monahi și mireni - care veneau să-l întâlnească pe Episcopul-vicar. De asemenea, ostenea și pentru mulți monahi ori monahii aflați în trecere prin Cetatea Iașilor.

Nu știu cât și cum mai găsea timp maica Filofteia pentru a le împlini pe toate. Tocmai de aceea, pentru o vreme, i s-a alăturat în slujire sora sa, blânda și tăcuta monahie Ecaterina, care i-a fost de mare ajutor.

Ca și sora ei, care se nevoise mulți ani la Mănăstirea Putna, monahia Filofteia iubea slujbele sfinte. Participa cu evlavie la Sfânta Liturghie, la Vecernii, la Sfântul Maslu, dar și la Paraclisele și Acatistele Sfintei Parascheva, săvârșite în Catedrala Mitropolitană.

Se ştie că dormea puțin, câteva ceasuri pe noapte, iar restul timpului îl petrecea în osteneală și rugăciune.

Când Episcopul-vicar invita soborul Catedralei Mitropolitane la anumite zile de peste an, mai ales în preajma sărbătorilor Crăciunului și Botezului Domnului, maica Filofteia se întrecea în pregătirea bucatelor de post. Se spune adesea, în mănăstirile cu tradiție - cum sunt şi cele ale Muntelui Athos - că adevărații bucătari se cunosc în zilele de post, nu în cele de dulce.

Numai cei cu dar și experiență, renumiţi în arta culinară, știu să pregătească bucate gustoase în post, îmbinând simplitatea, bunul simț și rugăciunea.

Îmi amintesc de cele două călugărițe în zilele când Mitropolitul Moldovei îi invita pe monahii și monahiile de la Centrul eparhial la sinaxe duhovnicești cu diverse teme. Fie că vorbea unul dintre ierarhi, fie un părinte de la catedrală sau de la mănăstirile din Iași, întâlnirile erau adevărate prilejuri de împărtășire a trăirilor și gândurilor duhovnicești, dar și de rememorare a unor întâmplări din vechime, mai ales pentru monahii cu vârste venerabile.

Cum s-ar putea uita tăcerea, cumințenia și așezarea celor două maici, care aveau atunci, la Centrul eparhial, și alte modele de viață smerită, precum neuita­ta monahie Eufrosina Grosaru, neîntrecut de pricepută, harnică și dăruită slujirii aproapelui.

După pensionare, maica Eufrosina a ales să-și petreacă anii de rugăciune și bătrâneţe la Mănăstirea Slatina, ctitorie voievodală de lângă Fălticeni, unde și-a încheiat viața pământească în liniște și evlavie.

Era o tradiție frumoasă, păstrată cu sfințenie: maicile ostenitoare la Centrul eparhial, după un număr de ani de jertfă și ascultare, se întorceau la mănăstirea de metanie sau într-o altă vatră monahală, unde simțeau că duhul locului le ajută să-și încheie viața în pace și rugăciune.

Când s-au împlinit anii de slujire, cele două surori călugărițe, Filofteia și Ecaterina, și-au îndreptat pașii către Mănăstirea Agapia, în anul 1997, locul care le formase și le ocrotise în tinerețe. Au fost primite cu dragoste și recunoștință de soborul mănăstirii, care știa cât de grea este o astfel de ascultare, mai ales când se împlinește cu răbdare și devotament de-a lungul multor ani.

În atmosfera de rugăciune, pace și rânduială a Mănăstirii Agapia, în ritmul ascetic al slujbelor zilnice, cele două surori și-au trăit ultimii ani ai vieții cu aceeași liniște și smerenie care le însoțise mereu. Acolo, între zidurile încărcate de har, Domnul le-a chemat la Sine: mai întâi pe monahia Ecaterina, în anul 2011, iar pe monahia Filofteia, la 28 septembrie 2025

Au rămas aproape necunoscute, asemenea multor ostenitoare din umbra Bisericii, care au trăit în tăcere, luminând prin faptele lor. Cei mai mulți dintre ierarhii, preoții și diaconii care le-au cunoscut la Iași nu mai sunt printre noi, iar cei puțini care și le amintesc au primit cu întristare vestea trecerii lor către Domnul.

Astfel de chipuri monahale, jertfelnice împlinitoare ale ascultării, nu se sting din amintire, chiar dacă timpul trece. Slujirea lor, dragostea fără margini, ascultarea și tăcerea rămân pildă vie pentru lumea de astăzi și pentru întregul cin monahal.

Chiar dacă oamenii pot uita, Dumnezeu nu trece cu vederea o asemenea slujire. Înaintea Lui, cele două surori strălucesc ca Marta și Maria împreună, într-o armonioasă împlinire a rugăciunii și a faptei bune: nepărăsind nici rugăciunea, nici osteneala, ci unindu-le cu bucurie și sârguință.

Cele două călugărițe care s-au întors la Agapia, după anii de jertfelnică slujire la Putna și Iași, sunt adevărate chipuri de Pateric, care îndeamnă monahii și monahiile de astăzi la aceeași râvnă, dăruire și statornicie în credință.

Așadar, răsplata lui Dumnezeu nu întârzie să se arate celor care, asemenea lor, au știut să unească ascultarea cu iubirea sfântă și rugăciunea cu fapta.