Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Dragoste de mamă

Dragoste de mamă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 10 Iul, 2020

E  spre seară și, dintr-odată, aud un glas de copil strigându-și mama. Plecând în căutarea ei, mai precis, fiindcă se aude îndepărtându-se, apoi venind înapoi, ca să fie sigur c-a rămas în același loc curtea din care tocmai a ieșit. Măcar să aibă unde se întoarce, dacă nu-și va găsi mama. Dar o găsește în fiecare zi. Ea îl găsește pe el, de fapt. Și asta se întâmplă tocmai când începe să se întunece. Se aud două glasuri, acum, al mamei, și al fiului, contopindu-se într-o sfâșietoare decla­ra­ție de dragoste. 

Pe vremuri, când eram eu însumi copil, existau nenumărate astfel de glasuri. Le auzeam toată ziua. Pe câteva, de foarte aproape. Chiar din odaia în care dormeam. Asta în timpul iernii, pentru ca, mai apoi, pe la mijlocul primăverii, glasurile acestea să se transforme în căciuli negre sau brumării, pentru iernile următoare. Una era pentru mine. Dar nu mă gândeam pe vremea aceea aproape deloc la faptul că-mi ținea de cald la cap durerea unei mame. Și ce dacă? Mama aceea era o oaie. Ca și mama de acum, căci glasul ce pleacă înspre seară s-o caute este al unui miel. S-ar putea crede că el e împins de la spate de foame, dar ea, ea de ce behăie atât de tânguitor când îl aude? Și-l aude de departe. Începe să grăbească pasul. Aproape că fuge. Chiar asta face, de fapt. Fuge să-și întâlnească odrasla, hămesită pur și simplu de dragoste.

Stau dincoace de gard și trag cu urechea la emoția regăsirii lor zilnice. Dacă mi-aș descheia un singur nasture de la suflet, unul singur, s-ar umple până la refuz curtea de bucuria ce mă potopește.

Așa cum se umple drumul de pașii turmei ce se întoarce de la păscut. Nu vreau să privesc dincolo de gard, fiindcă știu că oaia de care vorbesc e toată turma. Mi-ar fi greu să înțeleg o atât de mare puținătate! Văzând-o, mi-e teamă c-aș putea să nedreptățesc dragostea mielului pentru mama lui, crezând-o mai mică decât este.

Îmi ajunge s-o ascult. Auzind-o c-a ieșit pe poartă, strigându-și, seară de seară, mama, ce-l strigă și ea, venind pe mijlocul drumului în fugă, e ca și cum aș auzi inima lumii bătând.
În același ritm cu inima mea. Și cu mersul stelelor pe cer.