Dragostea ca jertfă, și nu ca plăcere

Două maladii ale vremii noastre, la care sunt expuși mai ales tinerii, sunt libertinajul sexual și puritanismul. Abordarea relației dintre dragoste și sexualitate suscită numeroase polemici, încărcate de animozitate. Cauzele acestei stări de fapt sunt variate: identificarea la nivelul mentalului colectiv a iubirii autentice cu sexul; viziunile antropologice diferite, modelul de dragoste vehiculat în mass-media. Iubirea, scrie părintele Filotei Pharos, „este pasiunea pentru cineva și nu pentru ceva, dorirea celuilalt ca persoană, și nu ca obiect”.

Este dificil, astăzi, să le vorbești tinerilor despre dragostea autentică, firească, atâta vreme cât prin diversele produse culturale (multe dintre ele, în fapt, subculturale) care le sunt livrate spre consum li se sugerea­ză continuu că singurul model de iubire între bărbat și femeie este dragostea pasională, puternic sexualizată. Este vorba despre o cultură a corpului, stimulată puternic de societățile de consum din rațiuni comerciale. Modelul mediatic de existență fericită presupune absența suferinței, bolii, morții. Fericirea este sinonimă aici cu o sănătate perpetuă și cu trăirea la intensitate maximă a micilor bucurii ale vieții. De aceea, pentru tot mai mulți oameni, modelul ideal de relație este cuplul, diferit de căsătoria care presupune angajament moral, o durată îndelungată, dificultatea nașterii și educării copiilor.

Fizionomia dragostei autentice

În celebra carte „Firea dragostei”, părintele Filotei Pharos descrie detaliat alte constante ale spiritului vremii noastre, responsabile pentru schimonosirea chipului iubirii firești. El vorbește de două imagini antagonice, eronate: există, pe de o parte, sexualizarea excesivă a erosului (cu rădăcini culturale în influența exercitată de psihanaliza freudiană și în teoria lui Freud privind libidoul, energia specifică instinctului sexual), iar pe de alta, o viziune excesiv spiritualizată despre iubire - puritanismul. Puritanismul este „tendința de a desconsidera trupul și de a-l folosi doar ca un instrument, de a pune sentimentul în opoziție față de rațiune”. Puritanul își reprimă orice manifestare a afecțiunii, sufocă elanul dragostei. De multe ori, el cade pradă patimii voluptății, autonomizând dragostea prin sexualizare excesivă. De asemenea, puritanul nu se implică afectiv în relațiile interumane, nu pune suflet în ceea ce face. Părintele Pharos ne avertizează în privința acestei atitudini: „Creștinul nu poate fi rece și apatic, el pune suflet în tot ceea ce face, pentru că țelul vieții duhovnicești nu este nimicirea pasiunii, care este constitutivă iubirii, ci transfigurarea ei”.

Care este fizionomia dragostei autentice? Dragostea (elanul spre unitate) este fundamentul vieții. Iubirea, scrie Filotei Pharos, „este pasiunea pentru cineva și nu pentru ceva, dorirea celuilalt ca persoană, și nu ca obiect. În persoana celuilalt este cuprins și trupul lui, dar asta nu înseamnă că celălalt poate fi redus numai la trupul lui”. Iubirea pătimașă reduce personalitatea umană la nivelul unui simplu obiect de satisfacere a dorințelor, fiind o iubire narcisistă, lipsită de deschidere ontică spre celălalt: „Omul a cărui dragoste rămâne doar un elan instinctual nu se interesează de celălalt, de ceea ce este el cu adevărat, ci de ceea ce acesta (cel pătimaș) își închipuie că este. Celălalt apare ca o simplă extensie a sinelui său, fiind vrednic de interesul lui atâta timp cât prezintă importanță pentru folosul său personal”. Astfel, dragostea adevărată este pervertită într-un „sentimentalism manierat și dulceag, intens colorat, cu o dispoziție erotică de tip masculin-provocator, care este atât de populară în teatru, în cinematografie, în cântecele și serialele de televiziune”.

Dragostea matură, asumată presupune, însă, jertfa: când iubești cu adevărat, te situezi pe tine pe un plan secund, renunți la dorințele tale, fiind preocupat, în primul rând, de nevoile și aspirațiile celuilalt. Te simți împlinit doar când îl vezi împlinit, realizat pe cel de lângă tine, fiindcă „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35).

Taina căsătoriei

Textul esențial despre rolul pe care îl joacă sexualitatea în cadrul familiei creștine îl găsim în Epistola I către Corinteni, capitolul 7. Sfântul Apostol Pavel scrie: „Cât despre cele ce mi-ați scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiți unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre. Și aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă”. (I Cor. 7, 1-6)

În tâlcuirea sa la aceste versete, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață: „Două sunt pricinile pentru care s-a rânduit nunta: să dobândim întreaga înțelep­ciune și să devenim părinți. Dintre acestea două, întâietate are întreaga înțelepciune. (...) Când a intrat pofta (în fire), a venit și nunta ca să taie lipsa de măsură și să ne înduplece să avem o singură femeie”.

În Taina Căsătoriei, cei doi ajung să formeze același trup. Faptul că stăpânul trupului soției este bărbatul, iar al acestuia este soția sa îi ajută pe cei doi să ducă o viață înfrânată, bineplăcută Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur îl sfătuiește pe soțul creștin: „Când vezi vreo desfrânată amăgind, uneltind împotrivă, cătând la trupul tău, spune-i: «Nu este al meu trupul, ci al femeii mele. Nu îndrăznesc să-l folosesc rău, nici să-l dau ­altei femei». La fel să facă și ­femeia”. El ne învață că păcatul adulterului îl face pe cel care a căzut în el „gol de prieteșugul lui Dumnezeu” și îl „despoaie de ajutorul cel de sus”.

Soția este însoțitoarea bărbatului pe drumul mântuirii. Sfântul Ioan Gură de Aur le spune soților: „Ai luat-o ca însoțitoare la drum, ca părtașă viețuirii tale, liberă și de aceeași cinste cu tine”.

Într-o altă cuvântare (Laudă lui Maxim și despre ce fel de soție trebuie să ne luăm) el le sugerea­ză tinerilor criteriile după care să își aleagă viitoarea soție. Folosind limbajul zilelor noastre, putem spune că cei doi trebuie să aibă valori comune, o viziune comună despre viață și același nivel de aspirație: „(...) să ne sârguim mult ca să ne luăm o soție care dintru început se armonizează și se potrivește cu felul nostru de a fi”.

Dacă vom face astfel, pe lângă bucuria de a rămâne unul lângă celălalt până la sfârșitul vieții pământești, ne vom iubi soțiile la măsura pe care ne-o propune Sfântul Apostol Pavel: „Luân­du-ne o asemenea femeie nu vom avea doar această bucurie, că niciodată nu o vom părăsi, ci și că o vom iubi cu toată tăria cu care Pavel a poruncit. Căci zicând: «bărbaților, iubiți pe femeile voastre» (Ef. 5, 25), nu s-a oprit la aceasta, ci ne-a dat și măsură dragostei: «după cum și Hristos a iubit Biserica». Și spune-mi, cât a iubit-o Hristos? Încât s-a dat pe Sine pentru ea. Așadar, chiar dacă trebuie să murim pentru soție, să nu ne dăm la o parte”.

Unire spirituală

Teologul Jean-Claude Larchet arată că, în tradiția creștină, sexualitatea este o formă de manifestare a iubirii dintre soț și soție: „Unirea sexuală este, în primul rând, unul dintre modurile de unire a bărbatului cu femeia, una dintre manifestările iubirii ce și-o poartă unul altuia; ea exprimă această iubire pe un anumit plan al ființei lor, cel trupesc. Cea dintâi țintă a unirii sexuale este iubirea și multele binefaceri de ordin spiritual, pe care omul le poate dobândi prin ea, în sânul căsătoriei binecuvântate, și în legătură cu alte moduri de unire conjugală”.

Căsătoria creștină are o dimensiune mistică, tainică, greu de înțeles pentru omul trupesc. Teologul francez subliniază: „Trebuie totuși să precizăm că iubirea conjugală, în viziunea creștină, este privită ca unire a două persoane, adică a două ființe privite în întregul lor, pe de o parte, și în natura lor spirituală, pe de alta, în Hristos, în vederea ajungerii în Împărăția cerurilor, unire pecetluită, în ceea ce privește natura și menirea ei, de harul Duhului Sfânt, dat prin taina cununiei”.

Consecințele acestei viziuni sunt extrem de importante în viața creștinilor. Legătura trupească dintre soți se subordonează legăturii spirituale, fuziunii tainice dintre ei: „Această concepție subordonează unirea sexuală, ca și toate celelalte moduri de unire dintre soți, dimensiunii spirituale pe care o au ființa și iubirea lor. Trebuie, de aceea, ca unirea sexuală să fie precedată în chip ființial de unirea spirituală, cea care îi conferă sens și valoare, numai așa respectându-se finalitatea ei, și cea a naturii ființelor pe care le pune în legătură”.

În cadrul căsătoriei creștine, modelul unirii dintre soți este legătura dintre Domnul nostru Iisus Hristos și Biserica sa, scopul ultim fiind comuniunea deplină cu Dumnezeu: „Folosită firesc, sfințită prin taina cununiei, integrată și transfigurată în mod spiritual de iubirea dintre soți trăită în Dumnezeu, sexualitatea, ca toate celelalte moduri de unire a lor, devine transparență față de Dumnezeu și realizează la nivelul ei și în chip analogic o unire asemănătoare celei care există între Hristos și Biserică (Efes. 5, 20-32), căpătând un sens mistic (Efes. 5, 32)”.