Drum în câmpie

Printre puținele rude pe care le are cerul pe pământ se numără și drumul ce trece prin marginea satului meu, pierzându-se apoi în depărtarea verde a câmpului, până dincolo de orizont.

Mă pierd și eu odată cu el. D-asta și vin la sfârșit de săptămână aici, ca să mă pierd. De mine însumi și de lumea cea mare în care trăiesc. Nicăieri nu-i poate fi atât de bine sufletului ca pe drumul acesta ce leagă cerul de pământ, satul de gârla din vale, primăvara de vară și lumina de întuneric. Căci tocmai se înserează și tocmai se trezesc ierburile din amorțeala de peste zi, îndemnându-mă să mă opresc din mers și să ascult fâșâitul apei pe care lunecă, amestecându-se cu foșnetul trestiilor, o lebădă. Pe celălalt mal încep câteva păsări să cânte. 

E și un cuc printre ele. 

Nimic mai frumos pentru sufletul bietului muritor care sunt decât amestecul dintre înserare și cântecul cucului. E ca și cum m-aș ridica de la pământ și aș lua-o pe deasupra câmpului, cu drumul pe care mă aflam mai înainte ținân­du-se după mine, cu gârla stând lipită de drum și cu lebăda spărgându-se într-o puzderie de cioburi albe, din care cresc iute alte lebede, în mijlocul gârlei. 

Nu mi-ar păsa dacă s-ar întâmpla să mor chiar acum. Dar n-am un astfel de noroc. Dă însă buzna peste mine un noroc la fel de mare. Cucul, despre care știam că nu prea se arată oamenilor, pornește în zbor spre sat, aș putea să-l ating cu mâna, dacă m-aș sălta nițel pe vârfuri. Poate chiar asta vrea, să-l ating, fiindcă vine iute înapoi, după care se pune din nou pe cântat. Apoi mai trece o dată peste gârlă și se oprește în apropierea mea, în iarbă. Spune de câteva ori cum îl cheamă, ca să fiu sigur că despre el este vorba, și se întoarce de unde a venit. 

Mă gândesc dacă n-a fost cumva sufletul mamei. Ca și într-una din verile trecute, când am văzut trecând peste casa în care m-am născut o pasăre necunoscută. Asta la început, pentru ca, mai apoi, să-și dezvăluie ea însăși identitatea, rostind, deslușit, din goana zborului: Cucu! 

Nici una din aceste întâmplări nu este rodul imaginației mele. Totul a fost aievea. A doua oară, chiar la începutul acestei veri. Tot­una cu începutul lumii. Asta văd mereu ochii mei pe drumul despre care vorbesc. Pst!, m-ar certa el, dacă mi-ar auzi gândurile. Parcă ne-am înțeles să mă taci! Așa cum fac și eu cu tine, atunci când ești aici și începe cucul să cânte. Doar tăcându-ne unul pe altul, îi dăm lumii curaj s-o ia de la capăt, în timp ce peste ape și câmpuri tocmai se înserează.