Drumul către smerenie

Unele gânduri ale Pă­rinților deșertului, pe care le găsim în Pateric, sunt atât de înalte și de cristaline, încât orice glosă în jurul lor nu poate decât să diminueze impactul lor asupra spiritului. Așa este cazul apoftegmei 13, de la Avva Sisoe: „Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: «Mă văd pe mine că aducerea aminte a lui Dumnezeu petrece cu mine». I-a zis lui bătrânul: «Nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea. Că aceasta împreună cu osteneala trupească duc la smerenie»”.

Avva Sisoe este unul dintre bătrânii cei mai smeriți ai Patericului, dar, în același timp, are și o înțelegere profundă a virtuților, pe care o poate traduce în cuvinte pline de forță. În apoftegma de mai devreme îl vedem că se întâlnește cu un frate, care cunoscuse cu siguranță un oarecare progres duhovnicesc. Putem bănui că acesta era chiar bucuros și începea chiar să aibă un simț al propriei importanțe. Cu riscul de a pune mai mult în text decât este, putem bănui că fratele se simțea un ales al lui Dumnezeu. Se întâmplă adesea în fazele incipiente ale creșterii spirituale să fii cu ușurință capturat de mândrie. Iar mândria este cea care transformă orice deschidere într-un drum înfundat. Acest frate ajunsese să aibă gândul la Dumnezeu, dar pentru bătrânul Sisoe acesta nu era decât începutul. Calea care se deschide este însă una aventuroasă și lungă: drumul către smerenie.

Din dialogul celor doi se pot reconstitui jaloanele parcursului către smerenie. Gândul la Dumnezeu este începutul, apoi urmează un alt gând, teribil de greu de purtat. Iar gândul acesta, care este doar precursorul smereniei, este că tu ești mai prejos decât toată făptura. Smerenia însă, cu adevărat, este mai mult decât atât. Și ea presupune adăugarea la aceste gânduri, care creează o anumită dispoziție a sufletului, a ostenelii trupești. Implicarea corpului în actul spiritual este esențială pentru dobândirea smereniei. Așadar, smerenia este o calitate care nu poate rămâne suspendată, necorporală, ci implică în mod obligatoriu și trupul.

Așadar, smerenia începe cu gândul la Dumnezeu, la care se adaugă înțelegerea că te găsești sub toată zidirea (înfiorător gând) și apoi, punând și osteneală trupească, te apropii de smerenie. Ce este însă smerenia? Cred că ajungi să înțelegi ceva abia în clipa în care te-ai angajat pe drumul anevoios trasat de Avva Sisoe. Iar ceea ce înțelegi se prea poate să se sustragă închiderii brutale în cuvinte.