Drumul soldatului spre casă

Soldatul se întoarce din război abia trăgându-şi picioarele după el. Nu e olog, a scăpat nevătămat. Dar drumul pe care merge s-a agăţat de picioarele lui, şi de marginile drumului s-au prins cu ambele mâini toţi camarazii lui căzuţi pe front. Vor să ajungă şi ei acasă. Soldatului îi este tot mai greu să înainteze. Morţii trag drumul înapoi, iar drumul încetineşte mersul soldatului, care tot încearcă să scape de drum, dar pe unde altundeva să se întoarcă?

I-ar fi plăcut să poată merge pe cer. Îngerului său păzitor i se făcuse milă de el, vrând să-i împrumute aripile sale, însă cum să se ridice cu toţi morţii aceia de la pământ? Ar fi putut să nu-i pese de ei, lăsându-i pe câmpul de luptă, dar îi păsa, d-asta şi renunţase la dorinţa de a se întoarce acasă zburând. Mergea mai departe pe drum, închipuindu-şi că zboară, deşi vedea cât se poate de clar că mai mult stă pe loc decât merge.

Morţii trag drumul înapoi, în timp ce el trage cu drum cu tot îna­inte. Poate că drumul nu cântăreşte cine ştie ce, moartea atârnă însă greu, şi el o trage pe toată după el. Îşi trimite din când în când gândurile spre ai lui, ca să vadă dacă-l aşteaptă. Stau toţi cu privirea lipită de poartă. Lumina pe care o vede soldatul în depărtare e lumina ochilor mamei sale. Şi mai vede în spatele ei o lumină la fel de mare, care e a ochilor nevestei lui. Iar în urma lor, luminiţele mai mici ale ochilor copiilor.

Apucă de marginile drumului!, strigă mama la nevastă. Puneţi şi voi mâna!, strigă nevasta la copii. Faceţi ceva!, strigă copiii la îngerii lor păzitori, care îl roagă pe îngerul păzitor al soldatului, sosit cu ajutorul aripilor înaintea acestuia acasă, să-şi folosească, avându-le mai mari decât toţi, şi el mâinile. Din­tr-odată, mersul soldatului începe să se iuţească. Numai să nu-l doboare oboseala, zice îngerul, moartea atârnă greu, iar tatăl, soţul şi fiul vostru a pornit cu toată moartea camarazilor la drum.

Şi drumul nu este deloc uşor. N-aţi băgat de seamă că îl trage întruna înapoi? Ce-o să facem cu atâta moarte?, întreabă nevasta soldatului speriată. Nici n-o să avem unde s-o punem pe toată. O să-i fac loc în odaia mea, n-o las cu voi în pat, stai fără grijă!, răspunde mama soldatului. Numai să ajungă odată!

Soldatul răsuflă tot mai greu. Abia mai poate să-şi mişte picioarele. Pe măsură ce drumul spre casă se scurtează, distanţa dintre el şi ai lui se măreşte. Şi nu mai este nici îngerul pe aproape ca să-i ceară să-l ajute. Să-i dea aripile, mai precis, fiindcă simte că, mergând aşa pe drum, cu atât de mulţi morţi după el, n-o să ajungă la nevastă şi copii niciodată. Ajunge în schimb lumina ochilor acestora la el. Hai, tătuţule, încă un pic!, strigă în pus­tietatea nopţii, căci a venit noaptea între timp, ochii mititei ai copiilor. Hai, fiule!, se repede vocea ochilor mamei spre depărtarea întunecată a drumului. Se face lumină ca ziua de la toate aceste voci. Hai, bărbate!, murmură ochii nevestei, privind drăgăstoşi în zare.

Gândurile soldatului, sosite cu mult înaintea paşilor săi acasă, pun şi ele mâna, alături de celelalte mâini, pentru a se împotrivi morţii ce trage drumul înapoi. Până aici, prinde soldatul curaj, strigându-le foştilor lui camarazi, mai departe nu pot să vă duc. Va trebui să vă descurcaţi singuri de acum încolo! Şi tu la fel, îi zice el drumului, desprinzându-se în clipa următoare de pământ şi suind, fără aripi, spre cer, doar cu puterea dorinţei lui de a ajunge cât mai repede acasă.

Ce prost am putut să fiu, zice râzând, puteam să fac asta de la bun început. La ce le mai foloseşte morţilor să se întoarcă în locul unde s-au născut? Şi-n timp ce pluteşte pe deasupra pământului, apropiindu-se tot mai mult de ai lui, vede pe cineva alergând înspre el. E un glonţ care încearcă să-l prindă din urmă, iar când îl prinde, se miră de cât tare îi bate inima şi zice, lungindu-se între bătăile ei: Te-am văzut singur şi m-am gândit să vin să-ţi ţin de urât. Nu te bucuri?