Drumul spre simplitate

De ce s-au retras asceții în pustie și ce au găsit ei acolo? Întrebarea asta macină, cred, mințile tuturor celor care s-au întâlnit cu literatura extraordinară și fascinantă pe care acești monahi au lăsat-o în urmă. Dacă luăm ca etalon Patericul egiptean, o să putem citi printre rânduri fragmente de răspuns. Un scurt dialog, care ne poate întregi perspectiva, este cel purtat de avva Teodor de la Ferme cu avva Pamvo. Primul a cerut celui din urmă, după obișnuita practică monahală, să îi spună un cuvânt. Adică să îi dea o povață. O asemenea solicitare generică nu era tocmai un mod de a da cu zarul, pentru a obține un răspuns oarecare, dictat de hazard. Mai degrabă aș zice că era un nou salt în gol, făcut înaintea lui Dumnezeu. Primul salt, și cel mai important, a fost plecarea în deșert. Prin mișcarea aceasta ei s-au dislocat din mijlocul habitudinilor și confortului lor, pentru a-L „constrânge” pe Dumnezeu să le poarte de grijă. Apoi, salturi mai mici, dar similare în intenție, fac de fiecare dată când se încred în purtarea Lui de grijă. Iar când cer un cuvânt de folos, o fac în felul acesta: crezând în Dumnezeu și în luciditatea transfigurată de har a celui care le vorbește.  Răspunsul pe care îl primește avva Teodor de la Pamvo are un anumit grad de imprevizibilitate, pentru că discuția lor este, de fapt, dialogul unor singuratici, care au părăsit lumea pentru a ieși din zumzetul, sâcâiala și uzura relațiilor cu oamenii, care pot în anumite momente să se substituie lui Dumnezeu. Dar avva Pamvo („cu chiu, cu vai”) a zis: „Teodore, mergi și milostivește-te de toți. Căci mila găsește trecere la Dumnezeu”.

Dialogul celor doi este povestea unui lung ocol necesar. Abia însingurarea te poate pune în contact cu tine însuți și cu Dumnezeu. Abia când reușești să te vezi așa cum ești, să cureți hățișul iluziilor, îți curățești privirea și îl vezi limpede și pe fratele tău. În singurătate începi să prețuiești relațiile, dar mai ales calitatea lor. Iar calitatea relațiilor este dată de milostenie sau de îngă­duință. Lungul ocol prin mijlocul singurătății i-a făcut pe monahi să privească altfel relațiile. Avva Pamvo îi spune avvei Teodor că dincolo de toate, milostenia este cea care contează și care ne duce aproape de Dumnezeu.

Ne putem întreba atunci ce rost mai au toate practicile ascetice, toată nevoința, toată ascultarea și tot ce, într-un fel sau altul, umple viața noastră creștină? Lecția pare destul de simplă. Ei, deși pare, ea nu este. Nu putem învăța lucrurile simple decât pe căi grele, întortocheate, cu mult efort, care ne deschide, în feluri mereu surprinzătoare, spre lumina harului. Literatura ascetică este mărturia unui lung drum, probabil inevitabil (în afara unor intervenții imprevizibile ale harului), de la complicații la simplitate.