Duhovnicie și cultură seculară

Viața creștinului este percepută cel mai adesea ca expresie a unui comportament moral, cel puțin așa este reclamată în cadrul societății, indiferent dacă aceasta e una creștină sau secularizată. Totuși, contrar așteptărilor, atât ale celor din cadrul comunității eclesiale, cât și ale celor din afară, lucrurile nu stau deloc așa.

Viața creștinului se definește, în principal, prin dimensiunea ei duhovnicească. Adică, nu se limitează la ceea ce se vede, ci se desfășoară mai cu seamă în latura nevăzută, acolo unde se și decide valoarea întregii vieți a omului. Cum se întâmplă aceasta? Înțelegerea dimensiunii duhovnicești a vieții nu poate fi descifrată din afara tradiției patristice, ci exclusiv dinlăuntrul acestei experiențe bimilenare. Potrivit Tradiției Bisericii, viața creștinului se întinde pe trei etape, anume: curăția, luminarea și desăvârșirea sau îndumnezeirea. Pe toate aceste trei stadii, nevoința creștinului se desfășoară într-o neîntreruptă conlucrare cu harul, adică cu energia necreată a Sfintei Treimi. Pe fiecare dintre aceste trepte, harul, deși este unul și același, are o lucrare diferită, specifică momentului duhovnicesc. Pe treapta întâi, a cu­răției, harul susține și desăvârșește efortul omului de purificare de patimi; pe treapta a doua, lucrarea harului devine luminătoare, astfel încât în sufletul curățit ajunge să se nască înțelesurile dumnezeiești ale lucrurilor; în stadiul al treilea, lucrarea harului devine desăvâr­șitoare, adică lucrează îndumnezeirea sufletului, proces în care se realizează asemănarea omului cu Dumnezeu, după har. Însă aceste etape ale vieții duhovnicești, deși distincte, nu sunt despărțite și de aceea trecerea de la o etapă la alta nu are un punct determinat de încheiere, ci harul, potrivit înțelep­ciunii lui Dumnezeu, realizează o trecere insesizabilă conștiinței umane. La acest punct trebuie men­ționat că cea de-a treia etapă nu se încheie vreodată, ci, după trecerea din viața pământească, îndumnezeirea continuă în veșni­cie. În consecință, viața duhovnicească nu e alcătuită din simple comportamente și acumulări de cunoștințe, ci poate subzista numai în virtutea unei relații neîntrerupte cu harul. 

Ei bine, în acest context sunt voci care întreabă: care e locul culturii profane sau al științelor în viața creștinului? La această dilemă se poate răspunde numai în funcție de raportarea noastră la experiența harului. Și din această perspectivă s-ar putea oferi un răspuns tot printr-o întrebare: oare în ce moment al vieții vom socoti că se cuvine a întrerupe conlucrarea cu harul dumnezeiesc, pentru a da întâietate creațiilor culturale și știin­țelor care sunt lucruri omenești? Pentru cel ce s-a împărtășit din har, cu siguranță, nu va exista un astfel de moment; însă cel ce nu-și pune problema harului va îmbră­țișa cunoașterea lucrurilor ome­nești fără nici o reținere, socotind că în aceasta stă și progresul. Așa se explică, spre pildă, atracția până la absorbire a omului modern în fața tehnologiilor digitale și a mediului virtual. 

În acest sens, Sfinții Părinți recomandă ca îndeletnicirea crești­nului cu „înțelepciunea din afară” să se întâmple numai în anii ti­­nereții, în vederea dobândirii unor cunoștințe ce-i vor servi ca instrumente pentru nevoile vieții pămân­tești, însă nedeterminante în ex­periența harului. De aceea, poate, și Sfântul Grigorie Palama, în disputa sa cu Varlaam, avertiza: „Ocu­pația cu științele toată viața împiedică intrarea în suflet a adevăratei înțelepciuni”.