Duhovnicul - lucrătorul dumnezeieștii iubiri în inima ucenicului

Episcopi și preoți, regi și înalți demnitari, oameni luminați și simple persoane află, mai devreme sau mai târziu, că drumul către Hristos trece obligatoriu prin Biserică, cu capul smerit sub epitrahilul duhovnicului. Este locul, timpul și momentul din Biserică în care sufletul se arată sincer, cu dorința de îndreptare și comuniune cu Hristos.

Căutat mereu, de unii săptămânal, de alții mai des sau mai rar, duhovnicul primește mărturisirea fiecăruia, cea făcută cu umilință. El poate schimba viața fiilor săi duhovnicești, rugându-se ca harul lui Dumnezeu să se pogoare peste aceștia și să-i împace cu Biserica Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Unii cunosc responsabilitatea imensă pe care o presupune slujirea de duhovnic. Între aceștia sunt mulți monahi, cu bogată agoniseală duhovnicească, unii dintre ei cu părul alb, și preoți de mir cu multă râvnă.

Mântuitorul Iisus Hristos le-a dăruit ucenicilor, după slăvita Sa Înviere din morți, puterea de a ierta păcatele oamenilor: „Și suflând asupra lor le-a zis: Luați Duh Sfânt, Cărora veți ierta păcatele se vor ierta lor și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 22-23). Apostolii au transmis mai departe ucenicilor lor, prin punerea mâinilor, darul acesta, pe care nu-l au nici îngerii.

Prin șirul neîntrerupt al episcopilor din toate vremurile și locurile, puterea iertării dăinuie în Biserică până astăzi, fiecare dintre noi, cei chemați să slujim, primind-o ca pe un mărgăritar de mare preț, măcar că suntem nevrednici. „Pe cât de mare este vrednicia duhovnicilor, pe atât de mult are nevoie și de mare trudă, ca să fie împlinită de ei cu folos și cu roadă” (Sf. Nicodim Aghioritul).

Duhovnicul este acela care nu mai trăiește după trup, ci, condus de Duhul lui Dumnezeu, devine al lui Dumnezeu și se face asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu.

Paternitatea și filiația spirituală nu rămân numai în relația om - Dumnezeu, ci, încă de la început, s-au extins și în cadrul relației dintre Apostoli, ucenicii lor și credincioșii acelor timpuri. Cel renăscut în Hristos, prin Botez, devenea fiu, iar cel prin care se săvârșea lucrarea devenea părinte: „Căci de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Hristos” (I Corinteni 4, 15).

Pe temeiul celor arătate, antichitatea creștină a oferit duhovnicului numele de părinte.

De la început, părintele duhovnicesc sau duhovnicul apare în contextul Tainei Mărturisirii, însă în paralel, odată cu dezvoltarea vieții monahale, au apărut părinții duhovnicești, acei avva, stareți sau bătrâni.

Denumirea de duhovnic, atribuită de spiritualitatea ortodoxă preotului care a primit din partea episcopului locului îngăduința de a săvârși Taina Mărturisirii, comportă sensuri profunde, cu precădere duhovnicești.

Ea presupune o stare harică deosebită, un chip pe care preotul îl dobândește odată cu creșterea experienței duhovnicești la nivel personal, adăugată râvnei sale în slujirea preoțească. Cerința vechilor rânduieli ale Bisericii, care prevedeau ca duhovnicia să se dea la vârste mai înaintate, este o dovadă în acest sens.

Așadar, duhovnicul devine om duhovnicesc printr-o asceză personală asiduă. Categorisirea sa drept „duhovnicesc” nu este o simplă volută de ordin expresiv, ci indică lucrarea concretă și rodnică a Duhului în viața celui care se pune la dispoziția lui Dumnezeu. Dacă puterea de a săvârși Taina Mărturisirii este conferită preotului prin însuși actul hirotoniei, îngăduința de a exercita această putere se dă prin hirotesia întru duhovnic.

Aceasta nu este o simplă aprobare de ordin administrativ sau o simplă dezlegare din partea arhiereului, ci este mai mult decât atât. Ea se săvârșește printr-o rânduială liturgică, creând și o disponibilitate harică deosebită, care îl ajută pe preot în lucrarea sa în cadrul Spovedaniei. Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „Prin hirotesie, duhovnicul primește duhul priceperii, ca să-și chivernisească cu vrednicie îndeletnicirea sa și să mântuiască cu înțelepciune sufletele păcătoșilor, așa cum prin punerea mâinilor lui Moise, a primit Iisus Navi duhul chibzuinței”.

Prin aceasta i se dă preotului respectiv o identitate proprie între ceilalți clerici. El devine preot duhovnic. Această realitate, exprimată deopotrivă și ca distincție, apare și în rugăciunea de dezlegare: „iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată...”.

Așadar, duhovnicia nu este o nouă hirotonie și nici o completare a hirotoniei propriu-zise, iar lucrarea ei se exercită într-o stare de smerenie de­să­vârșită, preotul însuși recunoscându-și nevrednicia, indiferent cât de râvnitor este, în momentul rostirii rugăciunii despre care am amintit.

După ce preotul primește din partea episcopului binecuvântarea de a spovedi, acesta nu trebuie să rupă legătura cu Biserica, cu episcopul. Nesupunându-se arhiereului, se autoexclude din Biserică și activitatea sa în „ogorul Domnului” nu mai poate fi socotită drept ziditoare, pentru că un duhovnic care nu știe să facă ascultare nu are dreptul să ceară fiilor săi duhovnicești să împlinească îndemnurile sale. Părintele duhovnicesc este și el, așadar, fiu duhovnicesc al Bisericii și de aceea trebuie să asculte până la capăt...

Duhovnicia se desfășoară ca o slujire complexă și se manifestă pe două direcții: una sacramental-liturgică, legată nemijlocit de administrarea Tainei Spovedaniei, și alta pedagogico-pastorală, care are în vedere viața duhovnicească în toate aspectele ei practice.

Duhovnicul trebuie să aibă înțelepciunea Duhului Sfânt, deoarece Spovedania nu este și nu trebuie privită „ca o simplă înșirare de păcate”, urmată de rugăciunea de iertare, ci ea necesită o profundă cunoaștere a vieții sufletești a oamenilor și o deplină chibzuință, prin care duhovnicul trebuie să-i zidească sufletește pe cei care se spovedesc.

Nimic nu este mai greu decât să hotărăști un diagnostic și să dai medicamentul necesar vindecării, pentru că, în Spovedanie, preotul trebuie să-i întărească pe credincioși, să-i îndrepte pe calea adevăratei cunoașteri și trăiri și să le trezească conștiința adormită de păcat, astfel încât viețuirea și mărturia lor să fie creștineşti și în faptă, nu doar în cuvânt. Or, aceasta nu o poate face decât un duhovnic priceput, cu o bogată experiență spirituală. Acesta a fost motivul pentru care duhovnicia se acorda în trecut târziu după hirotonie, iar unii preoți nu o primeau niciodată.

Duhovnicul nu este doar „un dascăl erudit înconjurat de ucenici”, cărora le dezvăluie tainele cunoașterii lui Dumnezeu, nici doar un „înțelept” care își inițiază discipolii în tainele unei vieți ieșite din comun; nici un rabin ce tâlcuiește Tora; mai presus de toate acestea, duhovnicul este părinte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îi previne pe Corinteni: „De ați avea zece mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Hristos” (I Corinteni 4, 15). Iar către Galateni scrie: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi” (Galateni 4, 19).

Preotul este cel care îi naște și îi renaște pe fiii săi duhovnicești prin Taina Sfântului Botez și a Mărturisirii, primind nu doar simbolic, ci concret atributul de „părinte”.

El devine om duhovnicesc printr-o muncă asiduă, prin efortul continuu de a-și modela propria persoană în lumina poruncilor lui Dumnezeu, care sunt „sfinte și sfințitoare”.

Duhovnicul nu ne comunică doar cunoștințe sau certitudini sterpe în Duh. El ne ajută să ne apropiem de Hristos Domnul, el ne dă conștiința că suntem fii ai Tatălui ceresc prin har și frați întru Hristos. Tot duhovnicul trebuie să fie doctor al sufletelor și martor al învierii sufletelor din păcat. Având în vedere toate acestea, putem să deducem o serie de obligații ce-i revin unui preot duhovnic.

Astfel, activitatea unui duhovnic are trei aspecte pe care trebuie să le aibă în vedere: înainte, în timpul și după săvârșirea Tainei Spovedaniei. Se cade să amintim calitățile pe care trebuie să le manifeste un duhovnic. Ele privesc, în general, aceleași însușiri care se cer oricărui preot, și anume: formare teologică, viață creștinească virtuoasă, la care se adaugă înțelepciunea, tactul pastoral și duhovnicesc. Toate aceste dimensiuni trebuie cultivate și sporite pe toată perioada slujirii sale duhovnicești.

Pentru ca viețuitorii din mănăstire și credincioșii, în general, să simtă nevoia de a se spovedi, de a avea un duhovnic, ei trebuie să fie sensibilizați în acest sens. Ca atare, duhovnicul va cultiva în sufletele fiilor săi duhovnicești grija pentru curăția inimii, liniștea conștiinței și împăcarea cu Dumnezeu. De altfel, pentru un credincios cu o viață plăcută lui Dumnezeu, spovedania este o necesitate, întrucât este unica șansă de a șterge din viața sa trecutul păcătos și de a se împăca cu Dumnezeu.

Duhovnicul poate realiza această sensibilizare atât prin predicile rostite la slujbe, cât și în anumite împrejurări speciale: convorbiri particulare, cuvântări rostite la diferite evenimente din viața mănăstirii ori a parohiei etc.

Tot în această categorie se înscrie și înțeleptul obicei al duhovnicului de a-și învăța ucenicii să facă apel cât mai des la cercetarea propriei conștiințe. Astfel se va cunoaște starea con­științei fiului duhovnicesc și acesta poate fi ajutat de către duhovnic să se pregătească temeinic pentru spovedanie. Tot din atribuțiile premergătoare Tainei Pocăinței mai amintim reîmprospătarea cunoștințelor biblice și patristice cu privire la mărturisirea păcatelor. Duhovnicul nu va uita ca el însuși să fie spovedit și împăcat cu toți, înainte de a săvârși Taina Spovedaniei pentru alții.

Să asculte cu luare aminte mărturisirea penitentului, să-l ajute cu întrebări călăuzitoare în vederea cuprinderii întregului spectru al bolilor spirituale: păcate trupești, sufletești, gânduri, intenții păcătoase etc. În timpul spovedaniei, duhovnicul nu trebuie să manifeste semne de plictiseală, de sminteală și nici de curiozitate pătimașă. Dacă penitentul se abate de la linia firească a spovedaniei, accentuând anumite amănunte nesemnificative, duhovnicul, cu tact, trebuie să-l readucă la firul unei spovedanii temeinice, curățitoare de păcate și vindecătoare.

În timpul spovedaniei, duhovnicul să nu uite că omul din fața lui a venit să-și deschidă sufletul în fața lui Dumnezeu și că el este numai „o slugă nevrednică” a Stăpânului, prin care Hristos dezleagă pe penitent de păcate. În acest sens, este esențial a se insista asupra faptului că duhovnicul nu trebuie să se folosească de spovedanie pentru a-și însuși anumite bunuri, facilități sau prerogative, fie ele de natură socială sau spirituală, din relația cu fiul duhovnicesc.

În cazul în care în mănăstire, într-o parohie sau zonă sunt mai mulți duhovnici, adevăratul duhovnic nu va căuta să facă „prozelitism” sau să-i discrediteze pe ceilalți, din dorința de a-și câș­tiga imagine sau întâietate. Va căuta să-și învețe fiii duhovnicești să-i respecte pe toți duhovnicii.

La stabilirea canonului, sau epitimiei, duhovnicul trebuie să țină seama de posibilitățile fizice și spirituale ale penitentului de a-l și împlini. Canonul va avea întotdeauna un caracter corectiv (celui ce nu se roagă să facă mai multă rugăciune, celui nemilostiv să săvârșească mai multă milostenie, celui egoist să fie altruist etc.).

Duhovnicul va păstra cu strictețe secretul spovedaniei. În cazuri speciale, duhovnicul trebuie să ceară sfatul unui duhovnic mai iscusit, sau chiar al episcopului, dar fără a prezenta nume și date concrete. În mănăstirile mari, duhovnicul poate interveni pe lângă stareț sau econom în vederea rânduirii unei ascultări pentru un fiu duhovnicesc, sau schimbării acesteia, în funcție de anumite probleme sau ispite pe care le întâmpină. Astfel de măsuri nu trebuie să vizeze părtinirea unuia în detrimentul celuilalt, ci vor urmări doar îndreptarea duhovnicească a celor ce se află în suferință, tulburări sau alte încercări.

Duhovnicul trebuie să aibă dragoste părintească jertfelnică față de toți fiii săi duhovnicești și să se roage pentru ei. Consilierea sau sfătuirea duhovnicească a penitentului trebuie să continue și după spovedanie. (Va urma)