Duminica aceasta vedem din nou „Drama Olarului“

Creatorul Se face pe Sine victimă a creaturilor

Unul dintre cele mai groaznice vise ale umanităţii „civilizate“ este acela în care roboţii, creaţi pentru ajutor, se cunosc pe ei înşişi şi se răzvrătesc împotriva omului, cu scopul de a-l nimici. Cea mai recentă ecranizare a acestui scenariu macabru a fost „Matrix“, care a avut un succes teribil, şi nu cred că doar datorită efectelor speciale. Neo (Alesul) întinde mâinile sale, formând o cruce, şi se oferă marii încrengături de roboţi - creaturile ieşite de sub control. În accepţiunea diaconului misionar Andrei Kuraev, fraţii Wachowski au avut în minte anume Evanghelia atunci când s-au gândit la un astfel de gest.

Scriitorii SF s-au întrecut în a „prooroci“ ceea ce s-a petrecut, de fapt, în Eden. Olarul ştie ce fel de vase face şi le dă un scop pe care îl consideră potrivit fiecăruia, ne spune, într-o frumoasă analogie, Sf. Ap. Pavel. La fel ne putem închipui şi noi că am face nişte păpuşi, pe care am vrea să le ţinem în raft şi, când colo, ele ar sări şi ar merge unde vor. Care ar fi reacţia noastră atunci?! Nu am vrea oare să le aruncăm pe foc?

Pilda Mântuitorului cu lucrătorii cei răi ai viei este emblematică în acest sens (Matei 21). Tocmirea unor nenorociţi care nu aveau altă sursă de existenţă decât lucrul cu ziua ajunge să se întoarcă împotriva stăpânului viei, într-un mod cu totul neaşteptat. Mântuitorul redă în pildă drama Creatorului, a lui Dumnezeu, Care dă via sa spre lucrare oamenilor, iar aceştia nu vor să-L mai recunoască drept Stăpân, iar pe deasupra, Îi omoară Fiul.

Dar, culmea, Dumnezeu nu se comportă aşa cum am face-o noi cu păpuşile. Murind pe cruce, El le dă o lecţie păpuşilor. Jertfa lui Dumnezeu este o palmă, iar moartea Sa, pentru ca păpuşile să poată trăi ulterior cu adevărat, înţelegând sensul real al vieţii, reprezintă adevărul suprem al existenţei, ca atare. Creatorul se face pe Sine victimă a creaturilor. Anume aceasta înseamnă crucea şi anume de aceea Crucea Domnului este atât de importantă pentru creştini, devenind mijlocitoarea singurului mesaj mântuitor.

Răstignirea este umilire, şi încă ce umilire! Să te vezi crucificat de propriile creaturi, pe care ai venit să le mântuieşti cred că provoacă cel mai mare sentiment de mâhnire. Cunoscând aceasta dinainte, Mântuitorul a spus că nu este dragoste mai mare decât a muri pentru aproapele tău.

Crucea a inspirat prin paradoxul pe care l-a creat. Primii creştini se alăturau lui Hristos prin trăirea crucii, prin identificarea cu răstignitul, cu cel umilit. Prigoniţi, ei se consolau cu drama Fiului Omului şi înviau împreună cu El. Anume de aceea, una dintre primele relicve sfinte pe care le-a dobândit creştinismul după declaraţia de libertate a fost Crucea. Tradiţia ne spune că Sfânta Cruce se afla chiar pe dealul Golgotei, unde există acum, sub biserica Sf. Mormânt, locul unde a fost descoperită în timpul Sfintei Împărătese Elena.

Înălţarea Sfintei Cruci este o sărbătoare împărătească, deşi, temporal, nu face parte din viaţa Mântuitorului. Faptul că sărbătoarea aceasta întrerupe cursul duminicilor de peste an demonstrează valoarea pe care a avut-o întotdeauna în trăirea religioasă ortodoxă. Amintirea despre jertfa Mântuitorului şi importanţa acesteia în planul mântuirii rupe istoria, cursul firesc al timpului, aşa cum s-a şi întâmplat, de fapt, acum două mii de ani.