Dumitru Iliescu-Palanca, un preot care și-a găsit sfârșitul în colonia de la Salcia

Numele părintelui Dumitru Ilies­cu-Pa­lanca este legat de bisericuța de la Stavropoleos, unde a slujit și pe care a restaurat-o. Mai rămâne însă în istorie și pentru faptul că, în 1963, și-a dat duhul în lagărul de muncă silnică de la Salcia.

Părintele Iliescu-Palanca primise postul de slujitor la Stavropoleos în vremea legionarilor, astfel încât i s-a considerat o mare vină legăturile cu aceștia, iar în 1942 a fost arestat și internat pentru o lună în lagărul de la Mănăstirea Tismana. A mai fost arestat, pentru perioade scurte, și în 1944 și 1945. În primăvara lui 1948 părintele Iliescu-Palanca a intrat în organizația „Vlad Țepeș II”, de rezistență anticomunistă. Când autoritățile au declanșat arestările, preotul Palanca a fost și el ridicat. În cadrul „lotului Vlad Țepeș”, au fost arestate atunci 24 de persoane, majoritatea dintre acestea lucrând la Ministerul Cultelor, unde se multiplicau manifestele anticomuniste. După o anchetă dură, sentința pentru părintele Iliescu-Palanca a fost la fel de dură: 20 de ani de muncă silnică și 10 ani de degradare civică. La fel a primit și cel care l-a cooptat în organizație, Gheorghe Popescu Vâlcea.

Fostul paroh de la Stavropoleos a trecut prin temnițele de la Văcărești și Jilava, prin coloniile de muncă de la Baia Sprie, Ostrov, Valea Nistrului și Salcia.

Pr. Nicolae Grebenea amin­tește de el în paginile cărții sale, „Amintiri din întuneric”: „La această mină am dat și de șapte preoți. Printre ei era și Dumitru Iliescu-Palanca, protopop onorific, traducător al predicilor lui Ilie Miniat. (...) Avea multă încredere în sine. Mi-a mărturisit planurile sale: Vom ieși în curând din temniță. Comunismul va cădea, iar americanii vor domina lumea după căderea comunismului. România va fi atunci o țară liberă, iar Biserica noastră va ieși de sub jugul actual”. Așa credea părintele Palanca. N-a fost însă așa.

A fost dus la Aiud în 1954, apoi la Lugoj și la Gherla. În cele din urmă a fost mutat în colonia de muncă de la Salcia din Dobrogea, fiind repartizat în „divizia preo­ților”. Aici, a trecut prin multe pedepse, cu zile de izolare și bătăi, pentru că „avea un comportament neadecvat: deținea obiecte nepermise, vorbea în franceză cu ceilalți detinuți, iar după ora stingerii oficia slujbe religioase”, se spune în cartea „Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist” (Editura IBMBOR). Mărturii despre el mai găsim și în memoriile lui Ion Antohe.

Din cauza condițiilor grele de muncă din colonie, a hranei proaste și a odihnei insuficiente, s-a îmbolnăvit de TBC pulmonar și de hepatită, iar în 1963 și-a aflat sfârșitul. Trupul său neîn­suflețit a fost aruncat în groapa comună, dar după zece ani, ur­mașii l-au reînhumat într-un cimitir bucureștean.

Din 1999, osemintele părintelui Dumitru Iliescu-Palanca se află înhumate în curtea Mănăstirii Stavropoleos din București, alături de ale ctitorilor. I s-a adus acest gest de cinstire la împlinirea a 275 de ani de la construirea așezământului amintit.

O cruce veche de piatră îi străjuieşte veşnica odihnă în incinta Mănăstirii Stavropoleos. Pe casa parohială a fost aşezată o placă comemorativă ce aduce la cunoştinţa trecătorilor numele unui sfânt al temniţelor.

Dupa revoluţie, în satul ­Agaua a sosit un preot care, dedicân­du-se obştii sale, a înţeles că are în grijă şi imensa groapă comună în care au fost aruncaţi peste 3.000 de deţinuţi politici. Din modeste resurse personale şi fără a beneficia de vreun ajutor consistent, părintele Viorel Rosu a ridicat un monument în memoria celor doborâţi de muncă şi boli la Salcia.