Dumnezeu în smerenie, model pentru omul contemporan

Există astăzi o inflaţie de celebritate fără substanţa care o garantează, un fel de vedetism gol în care ego-urile dilatate, umflate de iluzii şi himere, "trag cu ochiul la publicitate" (H. R. Patapievici), caută şi adună cu ardoare cărămizi la ridicarea propriului soclu pe care îşi idolatrizează nimicul din viaţa lor, ridicându-l la rangul de model. Acestui simplism în aşezare, în gândire şi acţiune i se opune forma adâncă a vieţii, simplă în maximum-ul ei de concentrare, viaţa împământenită în ţarina smereniei pe care uvertura Patericului egiptean o consemnează într-un cuvânt al părintelui monahismului creştin: "Avva Antonie a zis: Am văzut toate mrejele duşmanului întinse pe pământ şi suspinând m-am întrebat: cine oare ne va scăpa din ele? Şi am auzit un glas spunându-mi: smerenia."

Sfinţii, aceste "culmi ale umanului", cum îi numeşte Nichifor Crainic, sunt celebrităţile tari şi rezistente ale istoriei profunde numită sinaxar şi constituie reperele verificate şi ofertante pentru omului modern. Modelul suprem de smerenie, slujire, dăruire, de "frângere şi împărtăşire", este Dumnezeu Care în Mântuitorul Iisus Hristos asumă "smerenia bucuroasă şi sângeroasă" (S. Bulgakov). De la cuvântul scripturistic, trecând prin laitmotivul teologiei patristice: "Dumnezeu S-a făcut om,ca omul să se facă dumnezeu" (Sf. Atanasie cel Mare) şi până la orice discurs teologic ortodox actual, întreg corpusul doctrinar al Bisericii glăsuieşte infinita capacitate de dăruire a lui Dumnezeu prin actul său chenotic, adică de smerenie. Cultul liturgic, acest mister în act, exprimă prin Proscomidie Întruparea şi smerenia Mântuitorului prin însuşi gestul scoaterii Sfântului Agneţ din prescură şi punerea acestuia pe Sfântul Disc, iniţial cu faţa în jos, căci Dumnezeu smerindu-Se îşi întoarce Chipul Său spre cel al omului, "istovindu-Se, deşertându-Se, coborându-Se" (P. Florenski). Dincolo de raţiune, de secularism şi de ideologii inutile, există iubirea lui Dumnezeu care stă ca raţiune şi suport al creaţiei şi re-creaţiei prin har. Numai un Dumnezeu care este Iubire se supune pe Sine condiţiilor umane, arătând că "iubirea înseamnă smerenie şi smerenia înseamnă iubire" (Pr. Dumitru Stăniloae) sau, după cum mărturiseşte părintele Sofronie de la Essex, "adâncul smereniei este adâncul iubirii." Istoria lui Dumnezeu întrupat este o istorie smerită, discretă. Această istorie începe în umilul staul al Bethleemului şi suferă necârtitor Golgota. Însăşi Învierea Mântuitorului poartă pecetea discreţiei smerite, neopulente. Mântuitorul nu înviază oferind un spectacol grandios vreunui om, dovadă că Învierea are loc în taină. Învierea ţine de smerenie şi nu se oferă spre a fi consumată de aplauzele frenetice ale vreunei mulţimi euforice. De această smerenie a lui Dumnezeu trebuie omul contemporan să se împărtăşească pentru a se alfabetiza în gesturi discrete pentru a nu fi "cadavru purtat de apa mohorâta a vieţii" (F. Mauriac), ci doxologie vie şi Te Deum existenţial.

Georges Bataille afirma că felul unui om se cunoaşte după capacitatea lui de smerenie, de jertfă şi de dăruire, după cât este dispus să "irosească", să "cheltuiască." Nu există om mai profund, mai firesc, mai natural, ca omul smerit. Literatura a încercat în nenumărate rânduri să ofere chipul unui personaj exemplar din acest punct de vedere.

L-a reuşit Dostoievski în "Idiotul" prin prinţul Mâşkin şi l-au reuşit şi alţii.

Ludwig Binswanger afirma că în structura unei fiinţe care iubeşte se imprimă chipul persoanei iubite. Privirea omului modern, coruptă şi degradată de spectacolul patimilor, ar trebui să se îndrepte pre chipul Dumnezeului smerit ce "şiroieşte de sânge în umbră" (Léon Bloy) şi să-şi imprime în structurile ei de bază tocmai virtutea smereniei şi a iubirii spre participarea la marele jubileu eshatologic. În această semernie se va aşeza firesc şi îşi va găsi resursele necesare soluţionării multor probleme ce îl scindează interior.