Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Dumnezeu ne vrea copii

Dumnezeu ne vrea copii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Marius Daniel Ciobotă - 28 Noi, 2013

Având în braţe un prunc, Iisus le pre­dă adulţilor din faţa Lui ur­mă­toa­rea lecţie: „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea“ (Luca 18, 17). Un avertisment profund condiţional şi categoric, a­semeni multora din Evan­ghe­lie. Tot ce poţi deduce de aici este că Iisus preferă copiii şi ne preferă copii. Deşi noi, în „maturitatea“ noastră iremediabilă, spunem deseori: „Hai, nu fi copil!“ sau „Doar nu suntem copii!“, grăbindu-ne să depăşim infantilitatea sub orice chip. Dumnezeu ne iubeşte oricum, însă cu siguranţă Se simte cel mai aproape de făpturile create după chipul şi asemănarea Lui când acestea îşi păstrează sau îşi redobândesc pruncia lăuntrică. Dar până la Împărăţia cerurilor, să ne gândim cum primeşte copilul un dar oarecare, un banal gest de bună­vo­in­ţă al părinţilor săi: în­cre­zător, cu acea naivitate senină lipsită de orice calcul al in­ten­ţiilor sau al efectelor, cu neprihana lui firească şi, mai ales, cu o totală dependenţă de cel care îi oferă bunătatea sa. Co­pilul nu are merite „muncite“, pe care să-şi întemeieze un e­ventual raţionament compensativ. Singurul său merit este acela de a fi, pur şi simplu, cel mai bun receptacul al sacrului. Această potrivire inefabilă dintre sufletul de copil şi Creatorul său are virtutea de a-i caracte­ri­za esenţial pe amândoi. În mod sigur nu e întâmplătoare convergenţa acestei sentinţe a lui Iisus cu altele două formulate în acelaşi sens duhovnicesc: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor!“ şi „Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dum­nezeu!“. Este aici, de asemenea, şi ceva din acea nerăutate a inimii, dublată de o superio­ri­ta­te raţională, pe care Sfântul A­postol Pavel o recomanda corin­tenilor, ca principiu al edu­ca­ţi­ei harismatice (I Cor. 14, 20).

Etimologic, „adult“ este cel „înaintat“ în vârstă, cel care se îndepărtează puţin câte puţin de copilărie. Existenţialist şi etic privind lucrurile, această avansare în timp aduce cu sine şi o perisabilitate interioară. O pierdere gradată a inocenţei. Acea „lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină“, cum plasticiza Eugen Ionesco primii ani ai vieţii noastre, se pierde treptat în umbrele unei sensibilităţi estompate de griji şi patimi. Astfel, copilul din noi nu devine adult, ci încetează a mai fi copil. Este în firea noastră (cea de după eşecul libertăţii e­de­ni­ce) să câştigăm în experienţă, dar să pierdem în planul compatibilităţii spirituale cu Dum­nezeu. Deşi avem repere, multe şi complexe - cultură, ci­vi­li­za­ţie, pârghii economice performante -, un amăgitor belşug ascunde substituţia ce s-a produs, aproape imperceptibil, odată cu acumularea anilor biologici, între nevinovăţia copilărească pe care Hristos o cere omului şi experienţa multivalentă a vie­ţii, opacă însă, de cele mai multe ori, la sensurile comuniunii cu Dumnezeu. Iată o fata­li­tate cu care nu ştim sau nu putem lupta. Copilul însă are o aptitudine nativă, creaţională, de a se situa în vecinătatea ultimă a acestor sensuri. El nu le caută, nici nu le analizează, ci doar le posedă (Iisus spune că Împărăţia lui Dumnezeu „este a unora ca ei“; nu „va fi“, nici „poate fi“, ci „este“). Sufletul de copil întâlneşte nemijlocit rea­litatea divină, dovedindu-se ipostaza perfectă a mântuirii. Tocmai din acest motiv dis­cu­ţi­i­le noastre, adesea excesiv şi sec dogmatizate, despre starea copiilor morţi nebotezaţi sunt, în definitiv, nişte exerciţii silogistice şi nimic mai mult.

Pentru a moşteni harul îm­pă­rătesc al Stăpânului său, a­devăratul ucenic al lui Hristos trebuie să-şi regăsească ingenuitatea originară a sufletului. Asemeni celebrului „Iubeşte şi fă ce vrei!“ augustinian, conform căruia iubirea autentică de Dumnezeu şi de oameni asigură sănătatea voinţei, tot aşa se poate spune, în urma cuvintelor hristice evocate la început: „Fii asemeni unui copil la suflet şi fă ce vrei!“, fiindcă dragostea Celui Care te vrea copil îţi va fi hrană şi călăuză întru veşnicie.