În zilele noastre, călătoriile, pelerinajele, excursiile constituie tot atâtea variante ale omului de a se deconecta de la viața cotidiană, de a descoperi frumusețile lumii, dar și de a-și odihni sufletul î
Dumnezeu ne vrea copii
Având în braţe un prunc, Iisus le predă adulţilor din faţa Lui următoarea lecţie: „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea“ (Luca 18, 17). Un avertisment profund condiţional şi categoric, asemeni multora din Evanghelie. Tot ce poţi deduce de aici este că Iisus preferă copiii şi ne preferă copii. Deşi noi, în „maturitatea“ noastră iremediabilă, spunem deseori: „Hai, nu fi copil!“ sau „Doar nu suntem copii!“, grăbindu-ne să depăşim infantilitatea sub orice chip. Dumnezeu ne iubeşte oricum, însă cu siguranţă Se simte cel mai aproape de făpturile create după chipul şi asemănarea Lui când acestea îşi păstrează sau îşi redobândesc pruncia lăuntrică. Dar până la Împărăţia cerurilor, să ne gândim cum primeşte copilul un dar oarecare, un banal gest de bunăvoinţă al părinţilor săi: încrezător, cu acea naivitate senină lipsită de orice calcul al intenţiilor sau al efectelor, cu neprihana lui firească şi, mai ales, cu o totală dependenţă de cel care îi oferă bunătatea sa. Copilul nu are merite „muncite“, pe care să-şi întemeieze un eventual raţionament compensativ. Singurul său merit este acela de a fi, pur şi simplu, cel mai bun receptacul al sacrului. Această potrivire inefabilă dintre sufletul de copil şi Creatorul său are virtutea de a-i caracteriza esenţial pe amândoi. În mod sigur nu e întâmplătoare convergenţa acestei sentinţe a lui Iisus cu altele două formulate în acelaşi sens duhovnicesc: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor!“ şi „Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!“. Este aici, de asemenea, şi ceva din acea nerăutate a inimii, dublată de o superioritate raţională, pe care Sfântul Apostol Pavel o recomanda corintenilor, ca principiu al educaţiei harismatice (I Cor. 14, 20).
Etimologic, „adult“ este cel „înaintat“ în vârstă, cel care se îndepărtează puţin câte puţin de copilărie. Existenţialist şi etic privind lucrurile, această avansare în timp aduce cu sine şi o perisabilitate interioară. O pierdere gradată a inocenţei. Acea „lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină“, cum plasticiza Eugen Ionesco primii ani ai vieţii noastre, se pierde treptat în umbrele unei sensibilităţi estompate de griji şi patimi. Astfel, copilul din noi nu devine adult, ci încetează a mai fi copil. Este în firea noastră (cea de după eşecul libertăţii edenice) să câştigăm în experienţă, dar să pierdem în planul compatibilităţii spirituale cu Dumnezeu. Deşi avem repere, multe şi complexe - cultură, civilizaţie, pârghii economice performante -, un amăgitor belşug ascunde substituţia ce s-a produs, aproape imperceptibil, odată cu acumularea anilor biologici, între nevinovăţia copilărească pe care Hristos o cere omului şi experienţa multivalentă a vieţii, opacă însă, de cele mai multe ori, la sensurile comuniunii cu Dumnezeu. Iată o fatalitate cu care nu ştim sau nu putem lupta. Copilul însă are o aptitudine nativă, creaţională, de a se situa în vecinătatea ultimă a acestor sensuri. El nu le caută, nici nu le analizează, ci doar le posedă (Iisus spune că Împărăţia lui Dumnezeu „este a unora ca ei“; nu „va fi“, nici „poate fi“, ci „este“). Sufletul de copil întâlneşte nemijlocit realitatea divină, dovedindu-se ipostaza perfectă a mântuirii. Tocmai din acest motiv discuţiile noastre, adesea excesiv şi sec dogmatizate, despre starea copiilor morţi nebotezaţi sunt, în definitiv, nişte exerciţii silogistice şi nimic mai mult.
Pentru a moşteni harul împărătesc al Stăpânului său, adevăratul ucenic al lui Hristos trebuie să-şi regăsească ingenuitatea originară a sufletului. Asemeni celebrului „Iubeşte şi fă ce vrei!“ augustinian, conform căruia iubirea autentică de Dumnezeu şi de oameni asigură sănătatea voinţei, tot aşa se poate spune, în urma cuvintelor hristice evocate la început: „Fii asemeni unui copil la suflet şi fă ce vrei!“, fiindcă dragostea Celui Care te vrea copil îţi va fi hrană şi călăuză întru veşnicie.