„Dumnezeu nu iubește dreptatea despărțită de milă”

„Dumnezeu nu iubește dreptatea despărțită de milă.” Doar uimire poți simți atunci când citești această concluzie a Sfântului Isaac Sirul, exprimată după o viață în slujirea lui Dumnezeu. Și nu poți să nu-ți adresezi amara întrebare: când ai întâlnit ultima dată pe cineva care să nu-și dorească tocmai opusul: dreptatea fără milă?

Deși realitatea pare să contrazică această teorie, în general, oamenii sunt ființe răbdătoare. Când pri­vești la exemplul unor femei care au răbdat întreaga viață soți aspri sau copii dificili sau la situația unor bărbați care s-au chinuit la un loc de muncă în condiții mizerabile doar pentru a-și întreține familia, realizezi că, fără răbdare, nimeni nu ar fi reușit să ducă la bun sfârșit aceste poveri grele. Însă, întotdeauna când există multă suferință, sufletul omului va fi ispitit de dorința de dreptate. Nu toate generațiile ajung să-și satisfacă această do­lean­ță și, cu cât pare să întârzie o reechilibrare a poverilor, cu atât angoasa se mărește de la părinte la urmaș, crește asemenea unei boli care afectează totul: familie, muncă, relații sociale. Întreaga societate pare că se îmbolnăvește în ritm accelerat. Istoria ne confirmă că, în astfel de situații, oamenii se revoltă și își caută singuri dreptatea. O dreptate lipsită de milă. Tudor Arghezi avea un cuplet de versuri extraordinar pe această temă: „Când cumpăna răbdării, Măria Ta, se frânge/ O ciutură-i de lacrimi, o ciutură-i de sânge” (A fost o noapte oarbă).

Dar această dreptate lipsită de milă, care sângerează în revoluții, în răsturnări de epoci, în anarhie, este exclusiv materializarea unui vis omenesc: al instaurării dreptății pe acest pământ. Iar dreptatea omenească, ca orice vis, tinde mai mult către patimă decât spre spiritualitate. Dacă am fi realiști, ne-am da seama că dreptatea, așa cum o caută fiecare în această lume, înseamnă ca altul să fie pedepsit. De îndată ce omul își aplică singur dreptatea pe care o caută, realizează că, de fapt, nu este chiar atât de frumoasă cum părea când era aplicată altora. Eșecul suprem al drep­tății omenești se vede cel mai clar din exemplul răstignirii Mântuitorului. Nevinovat fiind, împlinind numai binele, arătând milă, iertând păcatele, Hristos este ridicat pe Cruce. „Ireproșabila” dreptate omenească sfârșește în cel mai reprobabil sacrificiu divin. Dreptatea omenească Îl sacrifică pe Dumnezeu, Îl crucifică până la sfârșitul veacurilor.

Și, atunci, tot ceea ce omul are de făcut este să adauge sarea milei în bucatele dreptății. Pentru a nu plafona această virtute, pentru a nu o transforma într-o răzbunare sângeroasă, dreptatea trebuie sfin­țită prin milă. Altfel, nu va fi îndumnezeită, ci împătimită. Nu va crește oameni integri, ci criminali fioroși, care vor căuta cu cruzime următoarele victime. În Roma antică, în vremea primului veac îna­intea venirii Mântuitorului Hristos, în timpul războiului civil dintre Sylla și Marius, s-au petrecut nenumărate proscripții publice. Oricine venea la putere împărțea dreptatea, adică făcea o listă lungă cu propriii dușmani și persoane care i-ar fi putut crea probleme pe viitor, o agăța în piața publică din Roma și, apoi, trimitea soldații să execute pe oricine era scris pe ea, fără nici o judecată oficială. Dreptate omenească, nu glumă! Se spune că un senator roman aflat pe una dintre listele respective, citindu-și numele, a rostit cu voce tare: „Se pare că sunt căutat pentru vila mea din Munții Albani”. Nefiind dușmanul nimănui, nici partizanul vreuneia dintre părțile implicate atunci în războiul civil, era trecut pe listă doar pentru locuința sa, aflată într-o zonă frumoasă și râvnită de noul conducător. Acest exemplu s-a perpetuat de-a lungul veacurilor și, de fapt, ceea ce ar trebui să ne mire este cât de previzibilă este lumea, cât de puțin se schimbă. Iar rezultatul dreptății omenești, lipsită de milă, este unul singur: judecata lui Dumnezeu. „Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă” (Iacov 2, 13). Înfrico­șător lucru! Iar soluția este una singură: „Mila biruieşte în faţa judecăţii” (Iacov 2, 13).

Deci, nu iubi dreptatea care nu are milă în miezul ei. Este o înșelare cu aspect frumos, care te va conduce pe cărări greșite. Calea spre Dumnezeu trece prin dreptate, dar printr-o dreptate milostivă, altfel la ce dreptate putem spera tocmai noi, cei mai păcătoși dintre toți păcătoșii? „De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi? Că la Tine este milostivirea!” (Psalmi 129, 3-4).