Duritatea ușurătății

„Dinăuntru, din inima omu­lui, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, ne­ru­șinarea, ochiul pizmaș, hula, tru­fia, ușurătatea” (Marcu 7, 21-22). În acest catalog al patimilor pe care Mântuitorul Iisus Hristos ni l-a înfățișat fără echivoc, ultima înscrisă este ușurătatea. Patimile încep, așadar, de la cugetele rele, de la gândurile necurate pe care le îngăduim și le iubim, continuă cu păcatele exterioare, vizibile, ale faptelor concrete (uciderea, adulterul, lăcomiile de tot felul), se dezvoltă în cele împlinite prin cuvânt (viclenia, înșelăciunea, ne­ru­șina­rea, invidia) și sfârșesc în triada ne­curată a sufletului răpus și cuce­rit și din interior (hula, trufia, ușu­rătatea). Orice păcat începe de la un singur gând necurat și se încheie cu duhul spurcat și nemilos al ușurătății, o patimă pe care o ignorăm adesea, dar care ajunge să ne guverneze viața într-un mod tot mai tiranic.

Când numim un om ca fiind ușu­ratic, ce descriem de fapt? Un om neserios, schimbător - nestatornicia fiind, de fapt, singurul lucru constant din viața lui -, un om lipsit de o călăuzire interioară, gata să facă orice compromis, pregătit să se vândă și să-i vândă pe alții fără scrupule dacă situația o cere. Ușuratic a fost Iuda atunci când a vândut „Mirul cel fără de preț” pe treizeci de arginți. Ușuratic a fost Isav când și-a vândut dreptul de întâi-născut lui Iacov pentru un blid de linte. Ușuratic a fost Ro­boam, fiul lui Solomon, când a ascultat de sfatul tinerilor și a pierdut aproape tot regatul său, îndepărtându-i printr-un discurs tiranic pe oamenii care l-ar fi urmat dacă le-ar fi vorbit cumsecade. Sunt unele momente și în viața noastră în care ne comportăm de parcă nimic nu ar conta, când orice faptă rea pare atât de mică, încât săvârșirea ei ar fi orice numai un capăt de țară nu și, iată, repetarea acestor fapte rele ne conduce, inevitabil, la consecințe nu de puține ori dramatice. Vine și ziua în care efectul nu va mai fi cel al unei căderi mici, ci, din contră, al unei căderi care îi antrenează și pe cei din jur, iar atunci nu mai ai cum să invoci vreo explicație plauzibilă în afara propriei ușurătăți care ți-a devenit o a doua natură.

Henry de Montherlant afirma: „În jurul meu, mulți se prefac că înțeleg ce fac. În realitate, însă, nu pricep nimic. Mă aflu în mijlocul unor oameni care se dovedesc ușu­ratici chiar când se află puși în fața unor lucruri de cea mai mare gravitate. Zadarnic încerc să-i readuc la adevărata adâncime a acelor lucruri: ei rămân mai departe ușu­ra­tici. Ușurătatea este tare ca oțelul” (Henry de Montherlant, Malatesta. Cardinalul Spaniei, trad. de I. Igiroșianu, Bucu­rești, Ed. Biblioteca pentru Toți, 1981, p. 201). Când ușurătatea a săpat atât de mult în interiorul omu­lui, acesta nu se mai poate des­prinde de ea când dorește - are ne­voie de timp și reflecție, de po­căin­ță și răbdare, de necruțare de sine și statornicie în fapta bună. Ușurătatea poate căpăta o tărie de oțel pentru că este hrănită de egoism și mândrie, care lucrează ca slujitori statornici ai ei, întrucât ea este cea care deschide ușa pentru toate celelalte patimi la momentul potrivit.

Omul ușuratic este ușor de condus atunci când i se pare că sunt servite propriile lui interese, dar devine asemenea unei pietre de moară pentru cei care par să le contrazică în vreun fel. Pretutindeni ne lovim de încăpățânarea oamenilor ușuratici, care, asemenea unor ființe dedicate unui singur țel - propriul interes -, nu doresc să se clintească nici măcar prin cel mai mic efort pentru a sprijini săvârșirea binelui, atunci când li se pare că acesta nu le aduce nici un folos personal. Este o boală, o maladie care se extinde tot mai mult, pentru că ușurătatea este foarte ușor de imitat și cultivat în propria viață. Însă ea, ca patimă, lovește chiar în una dintre cele mai importante misiuni creștine: păstrarea unei comuniuni vii cu aproapele. Ușurătatea te face să gândești întotdeauna egoist: „Ce îmi pasă de celălalt? Mie să îmi fie bine, restul nu contează absolut deloc!”. O foarte bună descriere a omului ușuratic regăsim și în colecția de versuri/cântece intitulată Carmina burana, datată în secolele XI-XIII și care cuprinde și un text extraordinar în ceea ce privește tema amintită: „Căci nu semăn nicidecum/ Cu-nțeleptul care/ Se așază cu temei/ Pe o stâncă tare./ Eu, ca prostul, nu-s decât/ Apă curgătoare,/ Râu cu albie și curs/ Pururi schimbătoare.// [...] Ușuratec azi ca ieri,/ Zburd pe căi deșarte,/ De virtuți uit, ca să am/ Doar de vicii parte./ N-am de mântuire chef;/ De plăcere - foarte!/ Iar de suflet am să am/ Grijă după moarte” (apud Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. VIII, București, Ed. Saeculum/Ed. Vestala, pp. 20-21).

Iată duritatea ușurătății, care, camuflându-se asemenea nisipurilor mișcătoare, sfârșește prin a perverti toată viața spirituală a omului în mod mai insidios și mai eficient decât orice altă patimă.