E-n fire să mă mânii?

„Cum, de ce mă mânii? Aşa sunt eu, mai irascibil, mă enervez repede”, sau „Tac eu, tac, dar şi când m-oi enerva, să te ţii, neică!”: aţi auzit, desigur, deseori astfel de replici, care, nu-i aşa, ne caracterizează, ne reprezintă firea şi, dacă aşa ne este firea, ce-i putem face? Trebuie să-i dăm satisfacţie! Totuşi, un gând vine şi-mi strecoară dilema: oare este corectă această abordare? Oare chiar ne aflăm robiţi iremediabil de această slăbiciune a firii noastre, de acest determinism al mâniei, în cazul de faţă?

Nicidecum. Nici nu suntem astfel prin fire, dar nici să nu ne închipuim că putem scăpa de mânie pur şi simplu, de la sine. Prin urmare, întrebarea care se iveşte acum este: ne putem noi birui mânia, şi cum?

Cu certitudine că da. Au demonstrat aceasta o mulţime de oameni de dinaintea noastră vestiţi pentru blândeţea lor, doar că această izbândă mai are nevoie de vigilenţă, de rugăciune şi cred eu că şi de un pic de timp. Vorbesc despre necesitatea timpului aici pentru că noi ne-am dori - nu-i aşa?! - să scăpăm de mânie (ca şi de oricare alt cusur personal) dintr-odată, printr-un simplu act al dorinţei. Dar vedem că în practică lucrurile nu se întâmplă tocmai aşa, iar uneori, această constatare - că, deşi ne dorim, nu reuşim să ne biruim mânia - devine descurajantă, sau pricină pentru o altă… mânie! Da, pentru că mânia, ca orice patimă de altfel, are urmări dintre cele mai nebănuite şi mai stranii, aşa că ajungem uneori să ne mâniem - sesizează cu deosebită pătrundere Sfântul Ioan Scărarul - pentru că ne-am mâniat! Mai ales dacă ne face cineva observaţie, avem mari şanse să continuăm mânia sau să ne mâniem iarăşi. Însă, şi dacă nu există un astfel de observator lângă noi, ne poate veni gândul acela viclean: „Cum, eu să fac aşa! Am fost eu în stare să fac aşa ceva, care sunt cine sunt?!” Şi iată, astfel, iarăşi mă mânii dintr-un orgoliu perfect omenesc sau din neştiinţa faptului că pentru a birui mânia am nevoie de răbdare şi, aşa cum sfătuieşte Sfântul Paisie Aghioritul, de tăcere. El sfătuieşte să tăcem atunci când ne cuprinde mânia şi să aşteptăm trecerea ei.

Şi, ca să vedem cât de complexe sunt mişcările firii şi legăturile ei, se mai poate adăuga aici că starea de linişte lăuntrică, de blândeţe, precum şi deplina nemâniere, nu ţine doar de strădania omului, ci, potrivit Sfinţilor Părinţi, este un dar al lui Dumnezeu, pe care El ni-l oferă cu generozitate dacă i-l cerem, de­sigur. De aceea se mai şi spune că nemânierea este o împletire între răbdarea omului şi darul lui Dumnezeu. Să observăm în acest sens un exemplu extrem de sugestiv. Se povesteşte în Pateric despre Avva Ammona că era vestit pentru blândeţea lui. Iar ca să se folosească fraţii şi să afle cum a ajuns el la această stare, le-a spus lor odată: „Paisprezece ani L-am rugat pe Domnul noaptea şi ziua ca să-mi dăruiască să biruiesc mânia”. Ce forţă lămuritoare posedă această mică zicere din Pateric! Iată de cât timp a avut nevoie Avva Ammona ca să scape de patimă. Tu, oare de când te străduieşti să-ţi birui mânia? Ca şi mine, probabil că ieri ai fost cu totul surprins de faptul că mânia sălăşluieşte în tine, că te cuprinde şi te domină, dar apoi, după ce-a trecut, ţi-ai zis că e un mic accident trecător, care nu se va repeta, că de-acum te vei stăpâni.

Dar, dacă totuşi se va repeta, să nu uiţi, frate, că firea omenească, prin propriile puteri, nu este capabilă decât pentru scurte intervale de timp să se stăpânească. Apoi, omul parcă ajunge la un fel de saturaţie, la o tensiune limită, i se rup zăgazurile şi izbucneşte. „Dar ce este aceasta? Ce se întâmplă? De ce mi se întâmplă tocmai mie?” Cât despre aceasta, fii pe pace, nu ţi se întâmplă doar ţie. Se întâmplă tuturor, doar că la intensităţi diferite, în funcţie de moştenirea genetică, de educaţia primită în familie şi mai ales după preocuparea fiecăruia pentru a înţelege şi a dobândi stăpânirea de sine. Aceasta este firea omului, care, atâta vreme cât există în cadrele petrecerii sale pământeşti, se află supusă unei anumite instabilităţi apărute în urma căderii în păcat. Iar la rândul ei, această instabilitate se manifestă inclusiv sub forma lipsei de stăpânire asupra propriilor emoţii şi patimi, din care face parte şi mânia.

Pentru aceasta închei gândind asupra celor de mai sus că, deşi poate nouă nu ni se vor cere chiar paisprezece ani de rugăciune, totuşi, să nu ne închipuim că fără harul lui Dumnezeu vom izbuti să scăpăm de robia firii căzute şi, prin urmare, de mânie, care nu-i deloc firească, nici plăcută şi nici nu ne reprezintă.