Editorial: Inima Patriarhului

30 iulie 2007. După o operaţie care s-a desfăşurat fără complicaţii, la ora 17.00, Părintele Patriarh Teoctist a suferit un stop cardiac. Cu alte cuvinte, inima sa a încetat să mai bată. E greu să accepţi că o inimă ca cea a Patriarhului României a refuzat să mai bată! Acea inimă neobosită, dispusă să le înţeleagă şi să le sufere pe toate, acea inimă care se deschidea fără ezitare în faţa tuturor celor pe care-i întâlnea, cu dragostea păstorului şi cu ospitalitatea iubitorului de străini.

În aceste momente nu pot să nu mă întreb prin câte o fi trecut ea - inima - de-a lungul vieţii sale pământeşti. Cum va fi plecat de acasă la o vârstă la care mulţi încă se mai dedulcesc la cele ale copilăriei, asumându-şi un drum atât de abrupt, care duce pieptiş în Împărăţia lui Dumnezeu. Cu ce emoţii se va fi desprins de casa natală pentru a intra într-o chilie austeră, în care urma să respire în ritmul rugăciunii.

Ar fi extraordinar dacă cele scrise în această inimă de Patriarh ar putea fi convertite în slove, pe care să le putem desluşi ca de pe paginile unei cărţi. Să pătrundem în tainiţele sale, în locurile în care, fără îndoială, cu smerenie monahală, Patriarhul şi-a zdrobit toate suferinţele şi încercările. A avut parte de vremuri tulburi, poate cele mai tulburi din istoria zbuciumată a acestui neam. De aceea şi Dumnezeu l-a ales încă din fragedă tinereţe să-l călească la focul privegherilor istovitoare şi la dogoarea ascultărilor bisericeşti. Inima sa a fost pregătită multă vreme pentru a prelua cea mai onorantă, dar şi cea mai plină de răspundere funcţie din Biserică: cea de Patriarh.

Peste toate, Patriarhul Teoctist avea o calitate care e, pe undeva, secretul longevităţii sale ca Întâistătător al Bisericii noastre - avea o inimă iertătoare. I-a iertat pe cei care, luaţi de valul revoluţionar, l-au îndepărtat în â90 din funcţie. I-a iertat şi pe cei care l-au acuzat că ar fi fost complice la criminalele demolări de biserici. Şi, cu siguranţă, aşa cum spunea într-un interviu, i-a iertat pe toţi cei care l-au ponegrit în mass-media. A ştiut să fie ca un părinte iubitor şi faţă de fiii credincioşi şi faţă de cei risipitori. Într-o vreme în care societatea civilă era măcinată de violenţe fizice şi verbale, Patriarhul Teoctist a ştiut să aducă în Biserică, în prim-plan, duhul păcii şi al conlucrării. Ne uităm cu tristeţe la ce s-a petrecut cu Bisericile Ortodoxe din Rusia sau din Bulgaria şi nu putem decât să apreciem şi mai mult înţelepciunea cu care Patriarhul nostru, împreună cu Sfântul Sinod, a găsit cea mai lină trecere de la o epocă totalitară la una care cunoaşte o libertate (uneori) destul de greu de gestionat.

A fost cu adevărat un fiu al Moldovei, avea o inimă nostalgică după locurile natale. În 2005, a fost la Iaşi pentru ultima dată, la sărbătoarea Sfintei Parascheva. I se citea în priviri bucuria, la venire, şi o tristeţe neîmpăcată, la plecare. „S-a terminat cam repede“ ne spunea celor care îl însoţeam, pe 14 octombrie, la ieşirea din Sala „Iustin Moisescu“. A avut nevoie de un sfert de oră pentru a străbate cei câţiva metri dintre clădirea administrativă şi reşedinţa mitropolitană pentru că fiecare credincios îl oprea cerând o binecuvântare. După ce îl atingeau, pelerinii din curtea Catedralei mitropolitane se retrăgeau cu sfiiciune, ducând cu ei emoţia unui gest care amesteca evlavia şi admiraţia deopotrivă. Am mai văzut preşedinţi de stat sau alte personalităţi ale vieţii publice româneşti iubite de mulţime, dar pe nimeni nu am văzut înconjurat cu atâta afecţiune şi cu atâta respect.

Cu o zi înainte, în Aula „Mihai Eminescu“ a Universităţii „Al. I. Cuza“, primea titlul de Doctor Honoris Causa într-o atmosferă ca de poveste. Natural, spontan şi plin de vorbe de duh, Patriarhul a lăsat deoparte textul scris pe care, conform protocolului, urma să-l citească după primirea onorantei distincţii. A preferat să vorbească liber, „din inimă“, reuşind să transforme un gest de recunoştinţă într-o mărturisire, un eveniment academic într-o lecţie de viaţă şi atmosfera studenţească din aulă într-o pledoarie pentru tinereţea „fără de bătrâneţe“ a spiritului.

În ziua în care s-a anunţat trecerea sa la cele veşnice, pe un post TV, o femeie simplă, în vârstă, deplângea moartea Arhipăstorului: „Ce ne facem noi fără predicile sale? Noi nu avem nimic (adică suntem săraci, n.n.), dar când îl auzeam vorbind mi se părea că avem totul“. Cât de simplu şi cât de profund este surprinsă în aceste cuvinte taina legăturii dintre credincioşi şi Păstor. Căci cel care Îl oferă pe Hristos unui suflet, îi oferă, într-adevăr, totul.

Iar Patriarhul Teoctist avea o inimă dăruitoare. O inimă care dăruia şi se dăruia pe sine fără rezerve. Într-o zi caniculară de iulie, această inimă a obosit să mai bată. Suntem trişti, dar mângâiaţi de speranţa că ea va continua să bată în inima cerului.