Editorial: Nu te culca pe o ureche, duşmanul veghează!

Deschideţi televizorul după ora zece noaptea. Nu se poate să nu daţi de cel puţin un film „tare“, cu un schimb violent de focuri de armă sau cu o bătaie cruntă între doi protagonişti. Evident, e vorba despre lupta dintre „bine“ şi „rău“, din care va ieşi învingător, fără discuţie, reprezentantul „binelui“. De cele mai multe ori, temele filmelor de acţiune sunt cam aceleaşi: un cetăţean se răzbună pe nişte indivizi (traficanţi, bandiţi, criminali psihopaţi) care i-au făcut un rău lui sau unui membru al familiei sale. După încheierea scenei răfuielii, rămâne un câmp de cadavre perforate de gloanţe, arse de acizi, străpunse de bare ascuţite de fier sau căzute de la mari înălţimi. Moartea ajunge să devină un fapt banal, iar cineva care ucide zeci de persoane, chiar în calitate de justiţiar, rămâne, după terminarea filmului, întruchiparea eroului. Industria cinematografului a devenit cea mai productivă uzină de omorât oameni (chiar dacă numai în mod fictiv), mai devastatoare decât un război clasic.

Moartea a devenit un produs al societăţii de consum. Ce ar mai fi un film cu Silvester Stallone sau Jean-Claude Van Damme fără un duşman cu gâtul rupt sau spulberat de explozia unei grenade antitanc? Un spirit „liber“ ar spune că în întreaga lume animală există spiritul de competiţie în cadrul aceleiaşi specii, cele mai puternice exemplare având cele mai mari şanse de a-şi transmite genele, faţă de cei slabi, condamnaţi la dispariţie şi la ratarea unei posibile linii de descendenţă. Aşa o fi, însă, dacă gândim în această manieră, tindem să ne îndepărtăm tot mai tare de ceea ce înţelegem prin „umanitate“.

Şi atunci, cu ce mai rămânem? Cu eroi pe celuloid, cu şmecheri în rol de „exemplare alfa“, cu parveniţi ai vremurilor tulburi arogându-şi rolul de lideri şi conducători ai mulţimii? Aşa ajungem pe o altă parcelă, unde vedem un alt tip de şmecheri, care vin cu mesaje dintre cele mai bizare. Unul din aceştia, numit Rael, pretinde că are de transmis omenirii un mesaj din partea unor fiinţe coborâte pe Pământ din farfurii zburătoare. Esenţa mesajului lui Rael vine în contradicţie cu toate valorile umanităţii, predicate de marile religii universale. Potrivit raelienilor, ai voie să faci orice, libertatea sexuală este absolută, orice aspect al cunoaşterii este permis omului, inclusiv utilizarea ştiinţei pentru clonarea fiinţei umane şi obţinerea „nemuririi“. Imaginaţi-vă că asemenea „mişcare“ are destui adepţi în lume şi acces la resurse financiare nelimitate, fiind capabilă să utileze laboratoare de înaltă tehnologie pentru a afla reţeta clonării omului.

Dacă tot vorbeam despre moarte ca produs de consum în societatea contemporană, nu trebuie să dăm deoparte sectele „creştine“, care se bazează doar pe un singur mesaj din întreaga Biblie: că sfârşitul lumii nu este departe, că vine domnia Antihristului şi apoi împărăţia lui Dumnezeu. Frica de moarte îi face pe mulţi oameni să devină adepţii unor asemenea secte, crezând că doar aşa vor supravieţui cataclismului final, că ei sunt „aleşii“ ce vor fi ridicaţi la ceruri şi vor beneficia de un tratament special din partea „elohimilor“ şi „heruvimilor“. Imaginaţi-vă că asemenea secte sunt cu duiumul, că multe dintre acestea se pregătesc să ia cu asalt zonele „neocupate“ încă, în special cele din Europa de Est. Nu dorinţa de salvare a sufletelor animă pe liderii acestor mişcări să facă turnee prin Europa de Est, ci un lucru mult mai prozaic: un aderent în plus înseamnă venituri în plus în conturile sectei, făcând astfel ca afacerea să funcţioneze din plin.

Istoria recentă ne-a dat câteva avertismente severe privind riscurile aderării la asemenea aventuri pseudo-religioase. În ultimele câteva decenii, s-au petrecut câteva drame colective, cu membrii unor secte obscure, care au acceptat sinuciderea în grup ca ultimă soluţie de a scăpa de rigorile legii sau de a se „elibera“ de această existenţă. Scormonindu-se după aceea, s-a aflat că în spatele acestor secte se afla câte un lider psihopat şi paranoic, lipsit de orice sentimente umane, care vedea în adepţii săi doar nişte instrumente pentru a-şi menţine neştirbită puterea de dominaţie. Aceste avertismente trebuie să ne ţină cu atenţia trează. Parafrazând o lozincă din comunismului anilor â50: „Nu te culca pe o ureche, duşmanul veghează!“ Şi abia aşteaptă să te mântuiască...