Educaţia tinerilor în Biserică, gânduri la început de an

Mai întâi, cine este tânărul? El este un om frumos, plin de vioiciune și entuziasm, care caută dragostea. Aceasta este principala sa ocupaţie, meseria lui, ca să zic aşa. Aceasta pare a fi definiţia cea mai concisă a tânărului. El este cel care caută dragostea. În virtutea entuziasmului său, el intuieşte că dragostea este elementul cel mai important al vieţii, singurul lucru pentru care merită să trăieşti. Nu-l învaţă nimeni asta, ci vine din el însuşi, ca un imbold al firii. Prin tot ceea ce face, el caută dragostea, de aceea se şi îndrăgosteşte foarte uşor. Tânărul nu este însă un cercetător, de aceea nici nu ştie că prin toate iubirile lui el nu face altceva decât să tânjească după dragostea lui Hristos. Totuși, inima lui, odată atinsă de dragoste, simte că ceva neobișnuit, nelumesc, se află în ea. În erminia pe care o face Cântării Cântărilor, Sfântul Grigorie al Nyssei spune că mireasa descrisă aici, care aleargă după Mirele ei, este de fapt sufletul (în greceşte are genul feminin), care tânjeşte după dragostea lui Hristos. Aşadar, conştient sau nu, tânărul aleargă cu toată vitalitatea existenţei lui după această dragoste, prin tot ceea ce face şi prin tot ceea ce iubeşte el. Cum aşa, ar întreba cineva, chiar prin toate? Nu e un păcat să spui aşa ceva? Dar când alergarea după dragoste poate fi păcat? Aş răspunde, dacă-mi este îngăduit, printr-o parafrază la Sfântul Ioan Damaschin, care scrie: „Ce înțeles are cuvântul grăit de Dumnezeu lui Adam: «Din toţi pomii Raiului poţi să mănânci…»?. Înseamnă: Prin toate gustaţi-Mă pe Mine, Ziditorul lucrurilor şi al vostru»”. Aşadar, şi aici am putea spune: „Prin toate iubirile, gustaţi-Mă şi iubiţi-Mă pe Mine, Izvorul şi Fiinţa iubirii”, deoarece „Dumnezeu iubire este” (1 Ioan 4, 8). Prin urmare, doar acea iubire este păcătoasă, prin care nu este iubit Hristos. De aceea poate că şi piere uneori atât de repede, în ciuda imboldului tineresc, dragostea tânărului în care nu este asumat temeiul dumnezeiesc.

Ei bine, exact aici intervine rolul educativ al Bisericii, deoarece ea vine şi-l învaţă pe tânăr dragostea de Hristos. Acesta este principalul ei obiectiv, chiar dacă mai vorbeşte şi despre multe alte lucruri. Dar toate celelalte elemente ale învăţăturii ei se subsumează acestei meniri speciale, aceea de a-l conduce pe om la iubirea lui Hristos. Acesta este darul prin excelenţă al Bisericii, care nu se poate afla nicăieri altundeva în lume, ci exclusiv în sânul Bisericii. Aici oamenii, în funcţie de cât de mult iubesc, aleg fie să se lege direct de Hristos în cadrul monahismului, unde are loc transfigurarea erosului, fie, prin mijlocirea şi cu ajutorul celuilalt, să se lege în căsătorie, încât bărbatul şi femeia să se iubească între ei şi împreună pe Hristos, Care i-a şi unit.

Iată de ce esența educaţiei Bisericii este dragostea, iar nu vreo valoare morală precum cinstea, libertatea, bunătatea, ba chiar nici credinţa, pentru că şi aceasta din urmă se va sfârşi şi va rămâne veşnic numai dragostea. Dar mai trebuie să spunem aici că posibilitatea existenţei unei iubiri veşnice stă doar în Întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, fapt ce oferă omului șansa unică de a-L iubi în chip real pe Dumnezeu. În nici o altă filosofie sau religie nu se vorbeşte despre iubirea de Dumnezeu decât numai în Biserica lui Hristos. Iar dacă se vorbeşte, este fie un deziderat, ca în Vechiul Testament, fie o simplă metaforă apărută prin vreo influenţă exercitată de Evanghelie. În absenţa Întrupării, orice discuţie despre iubirea lui Dumnezeu este o simplă poveste, imposibil de pus în lucrare. Aceasta întrucât omul nu poate iubi decât ceea ce-i este asemenea. O spune şi firea lucrurilor şi logica cea mai elementară, care, începând cu Aristotel, a observat că „nu pot exista relaţii decât între obiecte de acelaşi fel”. Între obiectele cu naturi diferite pot exista interacţiuni sau contacte, dar niciodată relaţii. De aceea, acest principiu va fi reluat şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul în vremea marilor dispute hristologice din sec. VII, tocmai pentru a se înţelege iubirea lui Dumnezeu pentru omenire. În acest scop Se face Dumnezeu om, ca să-l mântuiască şi să-l îndumnezeiască pe acesta din urmă, adică pentru a-i oferi omului posibilitatea de a-L iubi pe Dumnezeu şi de a avea cu El o relaţie firească.

Iată de ce se poate spune că Dumnezeu a venit în lume pentru a-l învăţa pe om cel mai înalt lucru cu putinţă: iubirea lui Hristos. Nicidecum pentru valori morale sau sociale, care se găsesc şi în alte sisteme filosofice sau religioase. Pentru nimic altceva, nici chiar pentru cunoaşterea lumii şi a tainelor nu a venit Hristos, ci doar pentru a-i învăţa pe oameni dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Chiar şi atunci când Evanghelistul Ioan zice: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3), nu se referă la o acumulare de cunoştinţe despre Dumnezeu pe calea raţiunii cercetătoare, ci la cunoaşterea lui Hristos prin dragoste. Da, întrucât dragostea este singura formă de cunoaştere care rămâne veşnic, în vreme ce gnoseologia va avea un sfârşit, fiind limitată, potrivit cuvântului Apostolului Pavel (cf. 1 Cor., 13, 8).

Iată, prin urmare, în câteva cuvinte, în ce constă fondul educaţiei Bisericii şi prin ce se deosebeşte ea de orice fel de educaţie lumească, ce nu-i poate oferi tânărului nimic esenţial din ceea ce caută, oricâte valori etice, sociale sau de alt fel i-ar putea oferi. Educația lumească nu are capacitatea de a sesiza faptul că, în adâncul său, fiecare om tânjeşte - prin tot ceea ce el caută și uneori chiar cu disperare - după dragostea lui Hristos, sensul ultim al tuturor lucrurilor şi al întregii lumi.