Educaţie şi integrare: Dependenţa în educaţie

Că e nevoie de educaţie - nu mai încape îndoială. Cu toţii recunoaştem că pentru a deveni om trebuie să treci printr-un program educativ de edificare şi conturare a persoanei. Problema apare când nimic nu mai poţi decide sau face, ca individ sau ca asociere de persoane, dacă nu ai fost format pentru aşa ceva, nu ai primit indicaţii, nu ţi s-a arătat calea, nu ţi s-a permis să faci ceea ce vrei să faci la un moment dat. Există şi o faţă rea a educaţiei, născută din excesul profesării sale, prin formarea unei dependenţe aproape totale faţă de ea. O astfel de persoană ajunge la o stare de paralizie existenţială, pentru că nu identifică operativ o serie de ghidaje în a gândi sau a face ceva, de unul singur, la un moment dat. Nu este aprobat, nu i se acordă atenţie, nu este aplaudat, nu i se recunoaşte succesul.

Trăim într-o epocă a gratificărilor, recompenselor, ratificărilor. Aproape că nimic nu mai există (la nivelul comportamental, aptitudinal, atitudinal) dacă nu vine cineva din exterior care să recunoască o serie de calităţi pe care le avem. „Uite, asta e bine, asta nu e bine“. „Asta ţi se permite, asta nu“. „Pentru asta vei fi mângâiat pe frunte, pentru asta vei fi pedepsit“. Am inventat fel de fel de sisteme de premiere, de marcatori valorici, de întăritori, de recompensări prin care să se decidă că ceea ce se manifestă deja există cu adevărat. Căci, nu-i aşa, e lung drumul de la cunoaştere la …re-cunoaştere. S-au perfectat fel de fel de proceduri de acreditare, care de care mai sofisticate, mai laborioase, mai „obiective“ (de la testele de inteligenţă şi până la criteriile de ierarhizare a universităţilor). Poate că multe conduite de-ale noastre sunt valoroase, dar nu sunt operante pentru că nu au primit (încă) girul acestor mecanisme de acreditare. Se ajunge chiar la paradoxul ca mai întâi unele calităţi să fie acreditate, ca mai apoi acestea să survină şi în realitate. Inversiunea dintre axiologic şi ontic este la fel de păcătoasă ca şi lipsa valorizării unor calităţi deja materializate. Este drept că cele două niveluri de evidenţiere (un fapt şi recunoaşterea valorii faptului) se stimulează şi se potenţează reciproc, dar în nici un caz prin lipsa unuia dintre termeni. E ca şi când am acorda unui scriitor un premiu Nobel în speranţa că, mai apoi, ar lupta din toate puterile pentru a-l merita şi obţine cu adevărat.

Educaţia profesată prost şi în exces cultivă iluzia că altcineva poate să facă ceva în locul tău, că există permanent o alteritate mai presus de tine care trebuie să vină şi să valorizeze ceea ce întreprinzi. Că cineva dinafară trebuie să-ţi dea permanent un imbold sau un semn. Or, e lucru ştiut, nici Dumnezeu nu poate face pentru tine ceea ce trebuie să faci tu. Fericitul Augustin a surprins-o în chip magistral (şi paradoxal!) când a spus că „Iisus Hristos în persoană nu a putut face nimic pentru cei ce-l ascultau“.

Dumnezeu nu se atinge de libertatea noastră. Dintr-un anumit punct de vedere, El este cea mai inactivă entitate cu putinţă. Omul a fost creat de la început ca o fiinţă liberă, oferindu-i-se posibilitatea de a-l alege pe Dumnezeu şi de a se mântui prin el. Dumnezeu nu sileşte persoana să facă un act sau altul, nu-l somează să-l urmeze, nu pătrunde forţat în sufletul său, ci îşi semnalizează discret prezenţa, lăsându-i omului libertatea să decidă în legătura cu propria persoană şi să aleagă singur între mai multe alternative. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine în scaunul Meu, precum şi Eu am şezut cu Tatăl Meu în scaunul Lui“ (Apoc. 3, 20;21). Dumnezeu vrea un om mişcător, activ, curajos, în stare să decidă asupra destinului individual, asupra relaţiei cu semenii şi cu divinitatea.

Încât, să nu uităm că persoana este responsabilă de ceea ce gândeşte sau întreprinde şi că această responsabilitate trebuie să fie ţinta oricărui demers educativ. Tu eşti cel care trebuie să decizi sau să faci, tu se cade mai întâi să înţelegi, nimeni nu poate căuta ceva pentru tine. Nu te lăsa pe baza altora, nu sta cu mâna întinsă, nu aştepta îndemnuri sau clemenţă. A delega pe altul să facă ceea tu trebuie să faci e un semn de laşitate şi de abdicare. Să ne imaginăm că toţi indivizii ar tinde către aşa ceva şi că am intra într-o zodie a delegării generalizate. Ce delăsare, ce vânzoleală, ce brambureală!

Din păcate, unele gesticulaţii din şcolile şi universităţile noastre fac pledoarie pentru o cultură a dependenţei şi a delegării, a raportării la ceea ce cred sau fac alţii, a încrederii mai degrabă în ceilalţi decât în tine. Focalizarea pe persoană, pe responsabilităţile şi libertăţile ei, rămâne un principiu educativ ce îşi aşteaptă încă punerea în aplicare.