Educaţie şi integrare: Educaţia, un act de smerenie

A educa cu adevărat înseamnă să pui la treabă în cel de lângă tine acele potenţe ce-l pot împlini şi ridica, înseamnă să-l conduci pe celălalt întru descoperirea lui, dându-i un imbold în perspectiva unei evoluţii fireşti, pe măsura felului lui de a fi. Nu directivat de tine, ci de ceea ce descoperă el că i se potriveşte. Nu dându-i adevărul de-a gata, ci indicându-i direcţia posibilă de găsire a lui. Trebuie să fii de acord cu faptul că preceptele avansate de tine nu se nimeresc întotdeauna cu ceea ce el poate să facă, unele dintre ele constrângându-i şi limitându-i mişcarea. Principiul de bază ar fi eliberarea lui de constrângerile tale sau ale altora, pentru a le descoperi şi respecta… pe ale lui. Educi pe cineva întru libertate şi pentru ca el să …se elibereze de ceea ce, eventual, l-ai învăţat până la un moment dat.

Învăţarea presupune pe undeva şi o mare taină, un mare paradox: ea înseamnă şi dezvăţ, împotrivire, încălcare a regulilor venite dinafară. Pe lângă cutuma ascultării şi supunerii, educatului trebuie să i se recunoască şi dreptul de a încălca regula, de a construi o normativitate circumstanţială şi personală, în acord cu ceea ce el poate şi speră să întreprindă. Asta nu trebuie să conducă la libertinaj şi lăsarea în voia sorţii, ci la o asumare cât se poate de responsabilă a propriului destin. Libertatea persoanei este derivată şi câştigată din felul cum are loc raportarea la obligaţiile ce decurg din ecuaţia de mai sus.

A forma pe altul presupune o interacţiune cu totul aparte în care eul tău nu se mai poate distinge net de eul celuilalt. Continuitatea dintre fiinţe primeşte o nouă - şi înaltă - consistenţă. În fapt, se instituie o „dublură“ în care proiectul tău de om se lasă întrupat - prin sugerare, chiar prin demonstrare - în cel de alături, în evoluţia pe care o întrezăreşti în alt om. Îţi proiectezi în altul ceea ce tu ai fi vrut să faci - şi nu ai făcut decât până la un punct, ceea ce ai sperat - şi nu ai mers până la capăt, ceea ce ai fi vrut să devii - şi nu ai avut parte de cele mai oportune circumstanţe. Cam asta (şi asta!) ar putea fi educaţia: un mod de a face din alţii ceea ce nu s-a întâmplat cu tine. „A deştepta într-o altă fiinţă omenească puteri şi vise care să le întreacă pe ale tale, a le induce altora iubirea pentru ceea ce iubeşti, a face din prezentul tău interiorul viitorului lor - iată o triplă aventură ce nu are asemănare“ (George Steiner). Dăruirea presupusă în educaţie este un act de smerenie, de „înjosire“, de ţinere în frâu a unor porniri egoiste şi magistrocentriste. Nu tu trebuie să fii în centru, ci celălalt. Printr-o astfel de obnubilare a fiinţei tale faci loc alteia care te poate purta şi duce mai departe şi pe tine.

A educa înseamnă să ajuţi pe altul să ajungă mai sus decât ai putut urca tu, să faci din altul ceea ce tu nu eşti. Este surplusul după care tu tânjeşti şi o altă „faţă“ pe care o doreai şi acum poate să apară pentru că, iată, ai întâlnit o fiinţă care ar putea umbla cum tu nu ai reuşit. E ca şi cum ţi s-ar mai oferi o şansă, e ca şi cum ai lua-o de la început. Este o acţiune înspre un altul, situat dincolo de limitele propriei fiinţe, care te poartă spre alte zări, te edifică şi pe tine. Educaţia este aidoma unei creaţii; cu ea se iveşte un alt început, prin ea ceva nou apare în chiar persoana ta, prin ea devii un om nou.

În fapt, şi eu, ca profesor, mă regăsesc prin tine şi sunt cu adevărat când mă mut înspre tine şi devin „tu“. Intervine o adâncă şi constantă autorevelare în această metamorfoză. Mă descopăr cu adevărat de abia când uit de mine, când îmi estompez identitatea, când mă „aliniez“ axiologic cu ceea ce tu eşti. Din punct de vedere valoric, maestrul nu este deasupra sau opusul discipolului (că are experienţă, că ştie mai mult, că este mai bun etc.), ci este o variantă îmbunătăţită a acestuia, imboldul devenirii sale. E o linie de fugă şi nu punctul ei ultim.

Ca dascăli, purtăm în noi „pachete“ de experienţe, trăiri, amintiri, dorinţe. În întâlnirea cu celălalt ne „despachetăm“ pentru a arăta sau negocia ceea ce avem, pentru a da sau a lua câte ceva unul de la altul. Prin cel de lângă mine devin mai bun, mai drept, mai înţelept, mai frumos. Devin profesor. Mă depăşesc pe mine, mă translez într-o altă zare, împrumut noi potenţe, devin un fel de dumnezeu. „A preda, a preda bine înseamnă a fi complicele unei posibilităţi transcendentale“ (George Steiner). Nu că aş lua locul cui nu se poate lua, ci că aş da mâna, pentru o clipă, cu Creatorul. Cu oarece teamă, mă situez în inima unui mister, cel al creaţiei. Devin, iată, creator. De alţii şi de mine însumi.