Educaţie şi integrare: Revigorarea discursului religios

Suntem contemporanii unor reconfigurări ale universului comunicaţional în care mesajele de tot felul se confruntă, se întretaie, se stimulează sau se anihilează reciproc. Într-un astfel de peisaj ne întrebăm cum trebuie să arate comunicarea religioasă, cum trebuie „împachetat“ astăzi „mesajul“ Domnului, cum trebuie discutat în jurul faptului religios.

Participând la o predică (doar o ipostază a discursivităţii religioase), ni se transmit mesaje specifice, ni se semnifică nişte valori, ni se sugerează traiecte de acţiune etc. prin felul cum este dimensionat universul discursiv respectiv de către actantul principal, preotul ce vorbeşte în faţa enoriaşilor. O astfel de ipostază este ea însăşi un construct deschis, la el având acces mai multe categorii de receptori cu grade de cultură, motivaţii, expectanţe diferite. Pastorala scrisă şi prezentată de un ierarh este o altă ipostază a discursivităţii religioase ce va „afecta“ alte niveluri psihocomportamentale sau straturi ale receptivităţii credincioşilor. Comentariile, luările de poziţie, digresiunile purtate pe marginea fenomenelor de credinţă în ziare, la radio şi televiziune, postate pe situri mai mult sau mai puţin specializate, pe reţeaua internetului sunt alte prezenţe ale acestei discursivităţi. Cărţile şi tratatele de teologie sau de vizare a religiilor din perspective diverse sunt noi „etaje“ ale universului comunicaţional de factură religioasă. Pe de altă parte, putem identifica mai multe variante ale limbajului religios (limbajul textelor sacre, limbajul liturgic, limbajul rugăciunii, limbajul predicii, limbajul savant al comentariilor etc.) ce prezintă afinităţi cu alte tipuri de limbaj (poetic, filosofic, ştiinţific, tehnic etc.) cu grade diferite de constrângere sau de „relaxare“ faţă de textul de bază, cel biblic.

O privire fugară asupra acestui segment al comunicării sociale ne determină să sesizăm o încrengătură de mesaje, un amestec pestriţ de tendinţe şi registre în care se întâlnesc arhaismul şi neologismul, cripticul şi accesibilitatea, platitudinea şi vivacitatea, limbajul „înlemnit“ şi licenţa strălucită, lozincăria şi metafora originală, sentinţa înţepenită şi sugestia binevoitoare, sforăiala obositoare şi talentul expresiv. Credem că în toate modulaţiile comunicării religioase este loc de mai multă atenţie faţă de limbaj, faţă de construcţiile logice ale ideilor, faţă de structurile argumentative desfăşurate, faţă de expresie şi frazare, faţă de coerenţa şi profunzimea explicativă. Ne-ntrebăm dacă nu ar fi nimerit să se creioneze o strategie de re-

înnoire discursivă, de articulare, corelare şi completare a acestor registre, de dimensionare a unor politici comunicaţionale mai inteligente la nivelul eparhiilor sau întregii noastre biserici.

Fiecare fapt existent (şi religia este unul dintre cele mai profunde) secretează un discurs, este înconjurat de o „aură“ retorică ce îi specifică importanţa şi îi conturează valoarea. Important este fenomenul ca atare (rugăciunea, participarea la ritualurile sacre), dar şi discursivitatea născută pe marginea acestuia. Desigur, actul sacru nu poate fi substituit de „povestirea“ acestuia, de teoria despre religie, în general. Dar trebuie să recunoaştem că resurecţia şi demnitatea unui fenomen sunt sporite şi de calitatea discursivităţii inevitabile. De pildă, creşterea religiozităţii unei comunităţi ca şi a conştiinţei identităţii confesionale sunt explicabile şi prin extensiunea comentariilor despre religie, prin creşterea ocaziilor de cunoaştere a specificităţii unei religii (prin ziare, radio, televiziune), prin studiul religiei în şcoli. De aceea, nu putem neglija în nici un caz amploarea şi calitatea acestui cumul peri-religios, ce se va repercuta pozitiv -direct sau indirect, imediat sau în timp - la nivelul practicii religioase ca atare.

În conformitate cu teoriile generale ale limbajului putem sesiza mai multe funcţii ale discursivităţii religioase: funcţia de comunicare (de transmitere a unor informaţii specifice), funcţia de apel (ce-l vizează pe destinatar), funcţia expresivă (centrată pe receptivitatea locutorului), funcţia metalingvistică (orientată spre cod), funcţia poetică (ce are ca obiect enunţul) şi funcţia fatică (ce vizează contactul dintre participanţii la comunicare). În cazul discursului creştin, limbajul mai are şi funcţia de instituire a realităţii sacre, de reiterare simbolică a morţii şi învierii lui Iisus Hristos, din centrul liturghiei creştine. De fapt, întreaga liturghie se constituie într-un referenţial de consacrare şi de conturare a unui perimetru de întâlnire cu Dumnezeu. E un discurs prin care Dumnezeu este chemat şi adus printre noi. Avem de a face cu o funcţie de înfiinţare şi legitimare ontologică.

Toate cele şapte funcţii invocate se pot actualiza în perimetrul discursului religios, predominanţa uneia sau alteia fiind dată de contextul editării discursive, raportul dintre sacru şi mundan în evocarea religioasă, obiectivele diferiţilor actanţi (de celebrare, de informare, de persuadare, de justificare etc.).

Desigur, putem decela, în cadrul comunicării religioase, mai multe grade de specificitate semantică, de la unidirecţionalitatea discursului liturgic până la largheţea limbajului colocvial în care faptul religios se diluează, se trans-codează pierzându-şi din criptizarea iniţială, până la un punct justificată şi de-nţeles. La orice nivel ne-am plasa, e loc de o nouă stilistică, de o reconfigurare discursivă în raport cu evoluţia limbajului şi cu toposul cultural al vremii. Nu putem pretinde o rescriere a liturghiei deja fixată de sute de ani sub aspectul secvenţelor şi a ţesutului său discursiv. Dar e de aşteptat în perspectivă ca anumite entităţi minimale de discurs să fie aduse la zi sau să fie calibrate în raport cu experienţele oamenilor contemporani. Nu mai poate fi operabil (lingvistic şi nu numai) un îndreptar de spovedanie, de pildă, alcătuit acum câteva sute de ani, ce poate pretinde mai mult o valoare de arheologie culturală şi mai puţin una îndrumătoare, tehnic-corectivă.

Dacă vrem o biserică vie, atunci şi discursul promovat de ea se cere a fi actual, contemporan, natural, pe măsura oamenilor ce o compun, în concordanţă cu libertatea individuală responsabilă, şi nu a unei autorităţi abstracte rupte de individ, ce tinde să se menţină deasupra lui. Biserica este o formă de congregare comunitară, iar discursivitatea promovată de ea trebuie să-i aducă pe oameni la comuniune. Şi prin discurs, şi prin limbaj, şi prin ceea ce este dincolo de el. Cuvântul lui Dumnezeu pretinde să fie tradus permanent în „cuvântul“ omului, de acum şi de pretutindeni. Întru preamărirea lui Dumnezeu şi binecuvântarea creaţiei Lui!