Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Egiptul de aici, Canaanul de dincolo

Egiptul de aici, Canaanul de dincolo

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Luiza Barcan - 26 Mai 2019

La începutul lumii, Dumnezeu a făcut Om, după chipul Său, adică l-a creat pe Adam, iar din coasta acestuia a scos-o pe Eva. Protopărinţii noştri întruchipau o pereche aleasă, erau prietenii lui Dumnezeu în Grădina Edenului. Lumea toată îi cunoștea și le slujea, că doar Adam pusese fiecăruia nume fiecărei viețuitoare. După căderea protopărinților în păcatul primordial, ei au dat naştere poporului ales.

Dintr-o mulţime de popoare, ne relatează Vechiul Testament, Dumnezeu Şi-a ales și S-a descoperit unuia pe care l-a călăuzit și condus la Pământul Făgăduinţei. Acela a fost „neamul lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov şi al seminţiei lor celei drepte”, adică al urmașilor perechii alese. Pe acesta a rânduit Domnul, la momentul potrivit, să-l scoată din robia egiptenilor şi să-i conducă prin pustie spre Canaan, tărâmul unde curgea lapte şi miere.

Există un moment de maximă semnificaţie profetică în capitolul Numerii (cap. 13, 1-28). Ajunse la pustiul Paran, câteva căpetenii sunt îndemnate să treacă şi să exploreze Țara Canaanului, pământul făgăduit, spre a se convinge de rodnicia lui. La întoarcere, cei trimişi aduc și un vrej de viţă cu un ciorchine de strugure („Apoi au venit până în valea Eșcol, au cercetat-o și au tăiat de acolo o viță de vie cu un strugure de poamă și au dus-o doi pe o pârghie. Au mai luat de asemenea rodii și smochine. / Locul acesta l-au numit ei valea Eșcol, adică valea strugurelui, de la strugurele de poamă pe care l-au tăiat de acolo fiii lui Israel”). Strugurele va deveni în Noul Testament şi în iconografia creştină simbolul Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Hristos omul e fiul Mariei, din casa lui David, una dintre seminţiile lui Israel, asupra cărora Tatăl Îşi revarsă harul.

Poporul ales şi-a ratat însă menirea. Nu şi-a ţinut făgăduinţa în faţa Creatorului, după ce a trecut în Ţara Canaanului și a zdrobit neamurile care trăiau acolo. De la o generaţie la alta, aleşii L-au trădat pe Dumnezeu în fel și chip, iar culmea neascultării și a răzvrătirii lui a fost răstignirea Dumnezeului întrupat. Atunci blestemul s-a abătut asupra celor aleşi. Ierusalimul a fost nimicit, poporul s-a răspândit în patru zări.

În locul fiilor „de sânge”, dar neascultători, ai lui Dumnezeu, au fost înfiaţi, din toate neamurile, alţii, creştinii, mărturisitorii lui Hristos Mesia şi ai Învierii Lui din morţi. Ei au devenit noul popor ales al lui Dumnezeu. Harul s-a dat neamurilor, cum prorocise Însusi Mesia. Dar în zilele de acum nici acest popor înfiat nu pare în totalitate și până la capăt apt să respecte Cuvântul lui Dumnezeu și să primească mântuirea făgăduită.

Căci, iată, noua fugă din Egipt a intrat în al treilea mileniu.

Egiptul e astăzi lumea materială și pieritoare, iar Pământul Făgăduinţei, noul Canaan, e chiar Împărăţia lui Dumnezeu, cea fără de sfârșit. Din acest Egipt ucigător de suflet trebuie să ne scoată Dumnezeu şi să ne conducă prin pustiul vieţii de aici, prin această vale a plângerii, spre tărâmul unde crește Strugurele cel plin de must. Viaţa în această lume înseamnă, mai ales, înrobirea trupurilor noastre, cărora Dumnezeu le trimite plăgi peste plăgi pentru a le vindeca, pentru a le căli şi pentru a ne încerca credinţa. Iar noi, adesea, la fel ca poporul ales de odinioară, ne împotrivim şi cârtim. Ne facem viţei de aur şi ne închinăm lor.

Venirea lui Hristos Mesia în lume, Întruparea Lui, se aseamănă momentului în care fiii lui Israel explorează pământul făgăduit. Hristos e ciorchinele mustos din vrejul adus spre a-i convinge pe cei eliberați din Egipt, de rodnicia tărâmului promis. Şi mulți dintre noi, ca şi evreii odinioară, în faţa evidenţei, continuăm să ne îndoim şi să tânjim după robia noastră, robia patimilor şi a voii noastre nestăpânite. Egiptul istoric e dublat de un Egipt spiritual, nevăzut, dar la fel de real, dacă nu chiar mult mai real: ca să trecem în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să traversăm apa morţii, noul pustiu Paran, intercalat între noul Egipt, viaţa în trup, şi noul Canaan, Împărţia cea de Sus. Mulţi dintre fiii lui Israel, cărora li se făgăduise că vor ajunge în Pământul Făgă­duinței, n-au mai ajuns, din pricina cerbiciei lor. Adică au murit. Pentru cei însemnaţi cu pecetea lui Hristos care fie cârtesc, fie apostaziază, fie se îndoiesc, se întâmplă la fel. Nu pot trece de pustiul Paran. Însă cei iubiţi ai lui Dumnezeu nu mor de fapt, ci ies, cum au ieșit odinioară evreii din Egipt, ajungând în Ierusalimul cel de Sus. Şi astfel, se reface distincţia de la începutul lumii, între neamuri şi poporul ales. Neamurile pier, iar poporul ales, creştinii osârduitori, îşi continuă viaţa dincolo de graniţele acestui Egipt supus trecerii şi degradării.